vineri, 29 iulie 2016

Păpușarul


Satul era înțesat de un praf călduț în care îmi afundam picioarele să îi simt povestea încă nespusă, iar pe la garduri apăreau înspre seară capetele trudite ale vecinilor dornici să mai schimbe o vorbă după ziua zbuciumată.
Maidanul era invadat de o iarbă grasă, moale și avea mereu o culoare ireală, de un verde electrizant.
Noi, copiii, întindeam mâinile în lateral și ne învârteam până cădeam ca din cer,cu aripile strânse ușor pe lângă trupurile noastre mici.Și timpul își vedea liniștit de drum, sfărâmând în dinți noi anotimpuri.
Când se topeau zăpezile, un strigăt răgușit rupea liniștea satului în mii și mii de fâșâi.
O prezență insistentă îmi deschidea cu grijă ochii să o las să-mi intre în piept să-și bată ultima oară ritmul doar pentru câteva clipe.
Era moș Caletcă, un fel de comis voiajor sau păpușar al acelor ținuturi. Olog, cu un trup împuținat de vremuri și suferință, colinda satele împărțind niște păpuși la fel de triste ca și el și o mulțime de păsărele din ghips cu pene multicolore, agățate pe câte o o bucată de elastic.
În schimbul lor nu cerea mare lucru, ci doar cârpe.
Glasul lui puternic se răsfrângea din caleașca mică la care avea înhămată o iapă scheletică cu un ochi scos sau poate scurs de bătrânețe.
Moș Caletcă era atracția noastră, și an de an, îi așteptam trecerile săptămânale prin sat alergând bucuroși împrejurul caleștii, chiuind de bucurie. Unii mai îndreăzneți se prindeau de inima trăsurii și moșul trăgea cu biciul înspre ei. Obrazul copilului se despica într-o rană ca un firicel roșu de ață, dar băieții satului nu abdicau nicicum știind că moșul e olog și nu poate coborî, se țineau scai de caleașcă până la ieșirea din sat.
Moșul striga nestingherit ca într-o procesiune a umbrelor înserate:
-Câââârpe! Cââââââââââââârpe!
Aveam, an de an, pregătită bocceluța cu diferite cârpe(fineturi rărite de timp, hăinuțe din barchet cadrilat , rămase mici, șosete , rochițe decolorate etc).În schimbul lor primeam păpușa stranie cu ochii de sticlă care nu-mi devenea niciodată prietenă, pentru că mă privea ciudat cu ochii ei morți.
Pe atunci, anii mei se numărau în păpuși, iar moș Caletcă era un personaj dintr-o poveste fără de sfârșit.
Mă alesesem cu o colecție impresionantă de păpuși(fără de nume) pe care nu le chemam în joaca mea,nici nu le vorbeam, ci doar le priveam cu coada ochiului ca pe niște dușmance care vor veni într-o seară pe furiș să îmi ia ochii și copilăria.
Le visam cum îmi dau târcoale, cum se iau de mână și dansează epuizant ca niște iele stârnite de o muzică cerească.
Ziua le așezam la vedere și duceam o luptă copilăroasă a răbdării: le priveam pe furiș dar nu puteam renunța la ele. Le așezam cuminte rochițele înflorate, le împleteam codițele din ață colorată, parcă pentru a le mai îmbuna și a le face să-mi zâmbească, dar același surâs trist le împietrea buzele și parcă mă acuzau de un „ceva” ce le aparținea.
Într-un an, satul nu a mai răsunat în strigătul păpușarului.Păpușile mele au zăcut uitate pe un raft și alte evenimente s-au perindat prin perdeaua timpului.
M-am întrebat de multe ori, în mintea mea de copil, ce s-o fi întâmplat cu moș Caletcă, cu iapa lui suferindă, cu păpușile ciudate, dar nu am îndrăznit să întreb pe nimeni și în mintea mea am început să am temeri mari: dacă într-o zi tot așa vor dispărea și ai mei fără să întrebe nimeni, pe muțiș, iar ceilalți oameni își vor vedea liniștiși de treburi? Speriată, lăcrimam pe la colțuri, în voie, ascunsă în grijile mele l.
După ani și ani, mă întorceam la liceu, după o vacanța de iarnă.Mergeam spre autobuz cu mama, într-o zi geroasă, luminată de un soare sticlos. Autobuzul întârzia și mama a zis să mergem la o casă să ne mai încălzim.
-Mergem la o mătușă pe care o cunosc din copilărie, mi-a spus ea.
Am intrat pe o poartă mică și am zărit o căsuță desprinsă ca din povești. Am coborât pe niște trepte din pământ și un aer plăcut și cald ne-a mângâiat binevoitor obrajii. Bătrâna s-a bucurat să o vadă pe mama și m-a sărutat pe obrajii înghețați.
Pe pat, nu mică mi-a fost mirarea să-l descopăr pe cel mai îndrăgit personaj al copilăriei mele, moș Caletcă, îmbrăcat cu binecunoscuta lui rubașcă, cu ochii albaști, senini, dar complet lipsiți de vedere, o întreabă pe bătrână cine suntem. O cunoștea pe mama și s-a bucurat. A cerut să mă apropii și cu mâinile tremurânde mi-a conturat insistent fața, zăbovind asupra ochilor mei, apoi a șoptit:
-Seamănă cu taicu-su.Dar unde-i Nică?
Mătușa ne-a făcut semn să înțelegem că moșul trăiește în cele două lumi și ar fi o risipă de timp să îi mai dăm multe explicații.
L-am privit mult și i-am zărit mâinile acelea zbărcite ca niște smochine,care ne aduceau un strop de lumină în copilărie prin zborul frânt al păsărilor de ghips și al păpușilor cu ochi sticloși.
Și azi mai simt mâinile moșului Caletcă pe față, parcă avid să îmi ia ochii să-i dăruiască ultimei păpuși.