Să nu mă omori! (proză suprarealistă)

,,vreau să trăiești, i-am zis femeii de argint, să nu mă omori, abia acum îmi place să trăiesc,,

părea nefiresc glasul meu. tunat și în același timp stins. nici eu nu mi-l mai puteam recunoște.

și ea m-a privit chiar așa, ascunzându-și singurătatea în palme. simțeam cum se zbate în inimă de copil. dar pentru o clipă am simțit-o cum se întărește. pentru-o clipa a aprins doar pentru mine cerul.

eu eram acolo, acoperit cu o mantie de timp.

s-a mai liniștit.

limpede și curată, limba mea se scurgea prin văgăuni ca o vâltoare în pârâuri de fum.

nălucile nopții ne legănau, șoptindu-ne tainele lumii.

am văzut cum trupul i se întuneca, ca un făuritor prea solicitat. am aruncat în ea cu bulgări de lumini să o trezesc din amorțiri.

cu ea îmi dispărea o lume.

,,sunt aici, s-a zbătut pleoapa ei ca o liniște de ape,,.

,,e aici, am gândit răsucind în degete firele de nisip,,.

știam că în curând se va închide trapa timpului dezgolindu-i obrazul mușcat de sori pustii.

probabil își îngropase deja umbra peste pădurile virgine.

.......................................................................................................................................

o lume reclădită gând cu gând și nimeni nu m-ar mai putea recunoaște.

călător în ținuturi însetate. armă și foc peste o adunătură de otrăvuri.

cine ar putea să ne scuture de păcate?

pomi cu florile adânci și atârnate?

oameni cu mâinile aplecate, despicați?

amestecată cu o pulbere fină, mâna mea a început să o caute.

în așternutul nopții, i-am găsit doar urma: proaspătă, mirosind a zile.

doar o amintire pribegită agățată de a mea mantie îi mai poposește alene pe genele încărcate.

surâsul ei cald, mâna mea flămândă- armă și zâmbet amestecat.

scut? sau piept străpuns până la rădăcini?

strigătul meu se ridica măreț ca un abur cenușiu spre a mă purifica.

eliberam prin porii mei aprinși pe ea, acea parte din mine ascunsa clipelor deșarte.

strigăt fără de cuvânt, glăsuire fără de ecou.

gura mea parcă își căuta o nouă gură prin care să reverse flăcări.

flacără? sau plumb?

atunci am presupus că se deschide cerul.

îngerii coborau cu săgețile în mână.

pașii mei s-au așternut peste pașii ei.

tăcerile mele au tulburat liniștea tăcerilor ei.

am tulburat pustiul.

placa de marmură s-a sfărâmat fluturi galbeni eliberând.

,,vreau să trăiești, i-am zis, nu vreau să mă omori,,.

sânii ei au tresărit. pântecele i s-a cambrat. părea o căprioară hăituită și am numit numele ei ,,durere,,.

ca și cum ar fi fost ,,durerea mea ascunsă,,.

și fața-i nevăzută, pe care eu credeam că o pierdusem, se contura,

se contura dibaci sub mâna imprecisă a unui gravor de suflete.

............................................................................................................

-am să mă plimb puțin, le-am zis unor călători indiferenți, mișcându-mi ochii după El-Ghepardul, cel din urmă sau cel de dinainte vis.

și iată, neprevăzutul!

stăteam alături ca două solitare umbre coborâte din pământ, într-o părăsire nesfârșită. desfăceam filele cărții pogorându-ne din întuneric pe raze de lumini, astupându-ne unul altuia golul de dincolo de oase, nepământeni și veșnici.

așteptam ca totul să se întâmple.

într-o bună cârmuire a legilor lumești simțeam cum limba de păianjen mă țesea muindu-și brațele și limba într-o apă fosforescentă și imponderabilă.

,,să nu mori,,auzi? mai distingeam eu sunete bizare prin miile de firide crescute pe sânul abrutizat al sorții,,!!!