dau viaţă

muşc din mărul ipocriziei
cu tresăltări de salcie
argintie
o lume îmi ticăie
în coaste
suliţa lui adam
scobeşte lemnul
dau viaţă morţii
strig
dau viaţă
luaţi acest trup
uitat la marginile sorţii
stau şi eu-stăpânu-mi
Absolut

versuri, dorina neculce

NECULCE BLOG Proză scurtă online: izvorul

NECULCE BLOG Proză scurtă online: izvorul: pe la amiază, mașinile CAP-ului treceau una după alta până ce ulițele satului se umpleau de un praf înecăcios și dens. nici animalele, nici...

Izvorul

Pe la amiază, mașinile CAP-ului treceau una după alta până ce ulițele satului se umpleau de un praf înecăcios și dens.

Nici animalele, nici frunzele copacilor nu mai mișcau.

Încremenise pentru o secundă lumea.

Poarta vecinilor mei era întredeschisă, iar cei doi vecini, Nuțica și Nelu, se zăreau, dincolo de gard, șezând turcește pe o rogojină. Priveau atent și cercetau cordelele multicolore aduse de țața Ileana de la Tanța, croitoreasa din Galbeni.

,,Aș putea să îi invit la izvor, ca să îl curățăm de mâl,, gândesc,

 -Am auzit că dacă o să curățăm un izvor, aici, pe pământ, Dumnezeu o să ne dăruiască un pahar cu apă vie, cristalină, acolo, Sus, la umbra Judecății Sale.

Trag aer în piept și strig:

-Nuțica, Nelu, haideți să mergem la izvor. Cred că s-a mâlit iar și mai trec oamenii de la camp. Poate le-ar prinde bine un pahar cu apă.

Apoi, adaug, pentru a deveni şi mai convingătoare:

-Am auzit că Dumnezeu o să ne dăruiască apă vie, în Cer, dacă o să facem fapte bune, aici, pe pământ.

Prietenii mei devin foarte interesați de idee și mă urmează pe cărare, printre păpușoii îmbrățișați de gingașele lor păpuși cu părul roșu, galben sau maro.

Ne oprim o vreme ca să le împletim cosițe. Le cântăm cântece de leagăn și alergăm spre izvor într-o întrecere copilărească, de ne sfârâiau călcâiele.

Am ajuns la ciment.

Facem câteva ture împrejurul lui,

Sărind de pe un stâlp pe celălalt, râzând și împingându-ne unul pe altul.

Izvorul ne aștepta, ca de fiecare dată, cu malurile rupte de la ploi și cu apa încărcată de mâl.

Ne trecem mâinile mici prin mâlul rece, plin de alge și scoatem toată vegetația aceea putrezită.

Firul de apă răzbate ca o rază urmând drum spre marginea cimentului.

Apoi, se îndreaptă ca un om obosit spre firul de apă al pârâului. Susură vesel, parcă mulțumindu-ne.

Pe vremea aceea încă nu auzisem despre povestea lui Ion Creangă cu Fata babei și Fata moșului.

Nici nu știam pe atunci că de fapt scriam și noi o pagină de poveste.

Suntem murdari și obosiți dar încă nu am terminat treaba.

Săpăm brazde late de iarbă proaspătă și îl căptușim ca să reziste malurile mai mult.

Ne oglindim cu toții în apa izvorului.

De acolo, din adânc, ne privesc curioase trei capete de copii, stropiți de mâl și murdari de alge pe hăinuțele sărăcăcioase. Devenim serioși. Atât de serioși încât ne permitem o discuție mistică.

-Se spune că în seara de Sfântul Andrei, dacă aprinzi la miezul nopții o lumânare și cobori cu ea la izvor ca să te uiți în oglinda lui, îți vezi partea, adică pe acela cu care te căsătoreşti, spune Nuțica foarte serioasă.

-Izvorul este ca o viață, spune și Nelu, și ca să îl ai trebuie să îl îngrijești.

-Da` voi ştiți ce spune mama? că nici o apă nu e mai bună decât cea băută din paharul de sticlă. Hai până acasă. Dacă găsim, aducem aici un pahar și o lăsăm pe Zâna Apelor să îl păzească.

Zis și făcut.

În toată vara aceea, coboram cu toții, în fiecare dimineață la izvor, ca să vedem dacă mai trăiește.

Izvorul ne aștepta, susurând plin de recunoștință. ne oferea generos porția de apă cristalină și rece.

În următorul an, prietenii mei au plecat împreună cu familia la Bragadiru, la o ferma de animale și au părăsit casa părintească.

Curtea vecinilor mei devenise un un loc plin de tristețe, Izvorul devenise un morman de mâl și nu am mai avut curajul să îl curăț. chiar dacă mă striga cu gura unui un  aflat dincolo de celălalt Mal.

După ani și ani, m-am întors în sat. Am coborât în fugă pe cărarea cu păpușoi.

Izvorul dispăruse.

Doar ierburi străine și tăioase îmi zgâriau tălpile, întrebându-se mirate cine e străina care le încalcă sălbăticia apelor .

Cimentul nu mai avea stâlpii care ne ajutau ca loc de joacă. Totul devenise o ruină părăsită și zgrunțuroasă.

Pârâul era invadat de ierburi murdare. Copiii satului dispăruseră după perdeaua nevăzută a unui alt timp.

Glasurile prietenilor mei parcă mai răsunau cristaline și curate, ca niște clopoței uitați pe o sârmă...

Din urmă, doar norul prafului de pe amintiri îmi mai traversa trupul condamnându-l la neuitare.

interviul

-alo, ati lasat la noi un CV pentru un post de vînzătoare.
-pentru ce? întreb nedumerită...

zilele îmi par păsări moarte în zbor
pămîntul îmi scormoneşte în plămîni
cu gheare de foc
aş putea să mă eliberez de umbra pomului
aş putea străbate miliardele de veacuri
numai cu un singur pas.

-nu sunteti dumneavoastră doamna Emilia? nu aţi depus un CV la noi? sau poate aţi găsit altceva între timp.

mă trezesc numai
cînd se despică norii
intru în pielea mea strîmtă
devin miriapodul umil
nu am nevoi sofisticate
mă acompaniază
un fluture beteag
ascult bătăile inimii tale
de diapoia unui iaz de păsări.

--da, eu sunt...nu...nu am găsit altceva. din păcate oraşul acesta pare să nu mă primească încă...
-mîine, la ora 4 puteţi veni la interviu.
-bine, am să fiu acolo.

dacă nu m-aş fi născut
prin ochiul de şarpe
aş fi putut înghiţi
neliniştea în porţii duble.

e ceva inedit pentru mine. mîine voi participa la un interviu. tulburător de trist pentru un popos la gurile râului de nisip.

sărac suflet al meu
ascuns
ţi-a sosit sorocul
mâine vei firbe
în cazanul umilinţei
speranţe înecate
amestecând.

zîmbesc. (încă mai cunosc drumul spre soare). doamna de la casă mă priveşte ca pe o viitoare victimă.
-sunteţi pentru interviu? mă întreabă ea, ştrengăreşte de parcă s+ar şterge pe picioare.
-da, pentru interviu...
-aşteptaţi acolo, lângă vitrina cu carne...
aştept cu un nod în gât holbându-mă la o vitrină cu carne.
mă simt ,,mică,, şi neputincioasă...vânzătoarele se mişcă arogant, ca nişte zeiţe ale morţii. taie carnea cu mişcări precise parcă sprea a-mi transmite să-mi văd de ,,treburile,, mele.
bine, dar treburile mele s+au cam epuizat.
cerşesc un loc de muncă, infect, umilitor...

-domnilor, am şi eu dreptul la umilinţă? după atâţia ani de indusă demnitate?

oamenii se adună. îi recunosc după feţele chinuite care seamănă cu a mea.

aşteptăm, aşteptăm...ce?  creşterea umilinţei...şi ea creşte, se face un arbore cu crengile de carne, cu ochi zeflemitori, cu pas rogant.

-haideţi! haideţi!! mai aproape!! mai aproape! ne îndeamnă un domn de vreo cincizeci de ani.
cred că el ne va supune interviului, gândesc. şi nu mă înşel deloc.

suntem tasaţi într-o hală friguroasă, cu aspectul magaziilor postdecembriste. omul nu ezită să îşi afişeze pe chip aroganţa, stima de sine şi dezgustul faţă de nişte ,,prăpădiţi în căutarea unui loc de muncă,,.
-haideţi, haideţi să vă văd pe toţi...
ne priveşte ca pe nişte sclavi de pe plantaţie şi ne analizează din priviri ,,puterile,,.

-să vedem pe fiecare în parte, decide el, după ce ne întoarce ,,din priviri,, pe toate feţele.

-Tudor Cristina!
răspunde o fetişcană durdului, îmbujorată :
-aici!
domnul o priveşte, cântărind-o cu amănuntul.
-unde ai mai lucrat, Cristina?
-în anglia.
-şi ai de gând să te întorci? stai o zi, două şi pleci iar, după ce te angajez?
-nu, dacă mă angajaţi, mai stau...
-bine, măi Cristina!

-Traistă Relu!
-aici, răspunde un domn de vreo 40 de ani.
-ce faci măi, Relu? pe unde ai mai umblat?
-şi eu pe aici...răspunde omul cu prea puţin chef de conversţie.

evident că îmi vine şi mie rândul.
-damaschin emilia!
-aici, răspund şi eu ca toţi ,,intervievaţii,, de dinainte.
-unde ai mai lucrat?
nu ştiu ce să răspund, că nu am mai lucrat sau că am fost 23 de ani învăţătoare.
-am ...fost învăţătoare...
oamenii întorc foarte curioşi capetele înspre vocea mea.
-daaa. ia te uite ce interesant. şi vrei să te faci vânzătoare...unde ai lucrat?
-prin moldova...
-cred că ai fost suplinitoare, că doar nu ai fi titulară...
nu zic nimic, nu vreau să îmi contrazic potenţialul patron.

după ce se termină exminarea globală, distinsul domn ţine să ne facă o prezentare a postului şi a ceea ce înseamnă să fii angajat aici, pe domeniul domniei sale.
-păi, mă, să vedeţi şi voi cu ce se mânâncă meseria asta de lucrător în magazinul meu. aici e vorba de muncă fizică, brută, nu se face deloc rabaturi de la disciplină. încarci şi descarci marfă, duci marfa şi până la maşina clientului, dacă acesta ţi-o cere. adică nu e vorba de mofturi...faci tot ceea ce ţi se spune. şi tot aşa, bla-bla.
-dar salariul cât este? se aude un glas din mulţime.
-cine a vorbit? întreabă indignat omul cu ,,interviul,,.
-eu, răspunde senin un tânăr de vreo 20 de ani.
-păi ce pregătire ai tu, măi Robert? parcă aşa ai zis că te cheamă...
-am 10 clase, răspunde la fel de senin, tânărul.
-păi, măi, Robert, aici sunt oameni cu o pregătire mult mai mare decât a ta şi nimeni nu a îndrăznit să mă întrebe asta. şi tocmai tu, cu cele 10 clase ale tale, mă întrebi asta.

brusc mi se face ruşine de mine şi de neputinţa mea. oare cei 23 de ani de comunism să mă fi docilizat aşa sau căsnicia mea eşuată din care tocmai am ieşit???

arunc o mână
pe deasupra munţilor
şi umerii se îndreaptă,
cerul se alungeşte,
apele se strâng.

-acum o să veniţi pe rând, să purtăm câte o discuţie personală.
suntem vreo 40 de persoane. -o să dureze mult, gândesc dezamăgită...dar nu durează aproape deloc.

oamenii se îndreaptă spre ieşire nemulţumiţi de atitudinea arogantă a ,,viitorului patron,,.
la uşă mai sunt 4 sau 5 persoane printre care şi domnişoară proaspăt venită din anglia.

cu lacrimi în ochi îmi amintesc ceva despre mine. parcă scriam prin nişte cărţi, parcă mă iubeau copiii, parcă ...am trăit cândva....