vineri, 29 iulie 2016

Păpușarul


Satul era înțesat de un praf călduț în care îmi afundam picioarele să îi simt povestea încă nespusă, iar pe la garduri apăreau înspre seară capetele trudite ale vecinilor dornici să mai schimbe o vorbă după ziua zbuciumată.
Maidanul era invadat de o iarbă grasă, moale și avea mereu o culoare ireală, de un verde electrizant.
Noi, copiii, întindeam mâinile în lateral și ne învârteam până cădeam ca din cer,cu aripile strânse ușor pe lângă trupurile noastre mici.Și timpul își vedea liniștit de drum, sfărâmând în dinți noi anotimpuri.
Când se topeau zăpezile, un strigăt răgușit rupea liniștea satului în mii și mii de fâșâi.
O prezență insistentă îmi deschidea cu grijă ochii să o las să-mi intre în piept să-și bată ultima oară ritmul doar pentru câteva clipe.
Era moș Caletcă, un fel de comis voiajor sau păpușar al acelor ținuturi. Olog, cu un trup împuținat de vremuri și suferință, colinda satele împărțind niște păpuși la fel de triste ca și el și o mulțime de păsărele din ghips cu pene multicolore, agățate pe câte o o bucată de elastic.
În schimbul lor nu cerea mare lucru, ci doar cârpe.
Glasul lui puternic se răsfrângea din caleașca mică la care avea înhămată o iapă scheletică cu un ochi scos sau poate scurs de bătrânețe.
Moș Caletcă era atracția noastră, și an de an, îi așteptam trecerile săptămânale prin sat alergând bucuroși împrejurul caleștii, chiuind de bucurie. Unii mai îndrăzneți se prindeau de inima trăsurii și moșul trăgea cu biciul înspre ei. Obrazul copilului se despica într-o rană ca un firicel roșu de ață, dar băieții satului nu abdicau nicicum știind că moșul e olog și nu poate coborî, se țineau scai de caleașcă până la ieșirea din sat.
Moșul striga nestingherit ca într-o procesiune a umbrelor înserate:
-Câââârpe! Cââââââââââââârpe!
Aveam, an de an, pregătită bocceluța cu diferite cârpe(fineturi rărite de timp, hăinuțe din barchet cadrilat , rămase mici, șosete , rochițe decolorate etc).În schimbul lor primeam păpușa stranie cu ochii de sticlă care nu-mi devenea niciodată prietenă, pentru că mă privea ciudat cu ochii ei morți.
Pe atunci, anii mei se numărau în păpuși, iar moș Caletcă era un personaj dintr-o poveste fără de sfârșit.
Mă alesesem cu o colecție impresionantă de păpuși(fără de nume) pe care nu le chemam în joaca mea,nici nu le vorbeam, ci doar le priveam cu coada ochiului ca pe niște dușmance care vor veni într-o seară pe furiș să îmi ia ochii și copilăria.
Le visam cum îmi dau târcoale, cum se iau de mână și dansează epuizant ca niște iele stârnite de o muzică cerească.
Ziua le așezam la vedere și duceam o luptă copilăroasă a răbdării: le priveam pe furiș dar nu puteam renunța la ele. Le așezam cuminte rochițele înflorate, le împleteam codițele din ață colorată, parcă pentru a le mai îmbuna și a le face să-mi zâmbească, dar același surâs trist le împietrea buzele și parcă mă acuzau de un „ceva” ce le aparținea.
Într-un an, satul nu a mai răsunat în strigătul păpușarului.Păpușile mele au zăcut uitate pe un raft și alte evenimente s-au perindat prin perdeaua timpului.
M-am întrebat de multe ori, în mintea mea de copil, ce s-o fi întâmplat cu moș Caletcă, cu iapa lui suferindă, cu păpușile ciudate, dar nu am îndrăznit să întreb pe nimeni și în mintea mea am început să am temeri mari: dacă într-o zi tot așa vor dispărea și ai mei fără să întrebe nimeni, pe muția, iar ceilalți oameni își vor vedea liniștiși de treburi? Speriată, lăcrimam pe la colțuri, în voie, ascunsă în grijile mele.
După ani și ani, mă întorceam la liceu, după o vacanța de iarnă.Mergeam spre autobuz cu mama, într-o zi geroasă, luminată de un soare sticlos. Autobuzul întârzia și mama a zis să mergem la o casă să ne mai încălzim.
-Mergem la o mătușă pe care o cunosc din copilărie, mi-a spus ea.
Am intrat pe o poartă mică și am zărit o căsuță desprinsă ca din povești. Am coborât pe niște trepte din pământ și un aer plăcut și cald ne-a mângâiat binevoitor obrajii. Bătrâna s-a bucurat să o vadă pe mama și m-a sărutat pe obrajii înghețați.
Pe pat, nu mică mi-a fost mirarea să-l descopăr pe cel mai îndrăgit personaj al copilăriei mele, moș Caletcă, îmbrăcat cu binecunoscuta lui rubașcă, cu ochii albaștri, senini, dar complet lipsiți de vedere, o întreabă pe bătrână cine suntem. O cunoștea pe mama și s-a bucurat. A cerut să mă apropii și cu mâinile tremurânde mi-a conturat insistent fața, zăbovind asupra ochilor mei, apoi a șoptit:
-Seamănă cu taică-său.Dar unde-i Nică?
Mătușa ne-a făcut semn să înțelegem că moșul trăiește în cele două lumi și ar fi o risipă de timp să îi mai dăm multe explicații.
L-am privit mult și i-am zărit mâinile acelea zbârcite ca niște smochine,care ne aduceau un strop de lumină în copilărie prin zborul frânt al păsărilor de ghips și al păpușilor cu ochi sticloși.
Și azi mai simt mâinile moșului Caletcă pe față, parcă avid să îmi ia ochii să-i dăruiască ultimei păpuși.

Duna


Când ploile ne umplu sufletele cu picături cristaline de lacrimi, bisericilor li se face frig, sfinții simt umezeală în oasele albite de rugăciune și coboară pe furiș din iconostas, în poveste.
Poveștile ne țin întotdeauna de cald pentru că sunt spuse la gura sobelor.
Dar, iată, sfinții se pierd printre oamenii de rând și noi visăm cu glas tare.
Da, visele strigă uneori prin gura vântului și în iarna asta, mai albastră decât celelalte, a nins cu aripi culese de păsări fără de zbor.
La marginea copcii ies peștii să își atingă înotătoarele, amestecându-se cu fulgii aripilor frânte. Spre seară își ridică ochii bulbucați spre cer , parcă șoptind fără de glas:
-N-are rost să gândim prea departe, chiar dacă lacul asta înghețat seamănă a cavou, noi suntem datori cu încă o moarte până la primăvară.
Spusele lor se rotunjeau în piepturi și piereau pe buzele umede, blestem al tăcerii.
Tăcerea durea. Orice tăcere doare atunci când nu e ascultată…
Și povestea devenea tot mai dezlânată, pleoapele se îndesau cu țurțuri ascuțiți. Alunecau zgomotos în cămășile sfâșiate.
Cuvintele mocneau undeva, după o perdea groasă și se spărgeau ca o izbitură de topor în gheața transparentă a lacului…Poate nici nu erau cuvinte obișnuite, ci erau doar acele silabe conservate în ecoul timpului, sunetele celor plecați care, acum, se întorceau să-și caute stăpânii…
O mână caldă străbate prin aripa timpului. Mă ajută să mă ridic. Simt căldura cum îmi răscolește cele mai ascunse interioare și întreb ștergându-mi ochii cu palma stângă:
-Doamne, cât timp s-o fi cernut de când am adormit pe duna asta albă de risipit nisip?

luni, 18 iulie 2016

Spânzurata


Spânzurata
(orice asemănare cu realitatea este întâmplătoare)

-Săraca, i-au rămas copiii pe drumuri, murmurau femeile târându-şi paşii cerniți până la moartă, la priverchi...
-Ce, Doamne iartă-mă, o fi pedepsit-o aşa de tare?
Curtea era plină de bălării. casa moartei părea de mult părăsită. şura cândva plină, acum doar îşi rânjea gura ştirbă...
-Erau oameni la locul lor, până a venit aista de prin ţară şi se tot cuibăreau pe la Anica, ziceau unii.
-Cuminţi şi la locul lor, aşa îi ştiam, şoşoteau vecinele, el- bărbată-su, puţin cu duhul, dar ea -vrednică şi harnică. o duceau, cu bune şi cu rele, dar măcar îşi creşteau liniştiţi copiii.
Parcă uitaţi, parcă rămaşi deja ai nimănui, copiii se îngrămădeau unul în altul, acoperindu-şi cu mânuţele mici rănile crăpate şi rupturile hăinuţelor ponosite.
-Când vine mama? întrebau ei, dar parcă aruncau întrebarea într-un perete nevăzut, pentru că nimeni nu se sinchisea să le răspundă...
-Cine-i femeia aceea albastră de pe masă? că nu-i mama...de ce doarme la noi? Şi trei şiraguri de lacrimi încercau să înduplece pentru o singură dată cerul...
..........................................................................................................................................................
Undeva, într-o cârciumă a satului, bărbatul cu ceafa groasă şi privirea încruntată de tătar vorbeşte cu paharul pe jumătate gol. Se clatină, se clatină ca o păpuşă dezarticulată surâzând nebuneşte:
-Proasta!!! Ce credea? Urâta...Aveam nevoie de o femeie cu care să-mi fac şi eu mendrele...Nu se uita-n oglindă? Cum s-o iau de nevastă? Nebuna...S-a spânzurat...Să-i fie de bine...Urâta...Şi măsele scrâşnesc, nestăpânind furia gratuită a amorezului de ocazie.
Oamenii de prin pre jur îşi dădeau coate dar nu îndrăzneau să îi reproșeze. Era aprig la mânie. Se spunea că nu odată a mâncat pahare pisate în crâșmă de se cruciseră sărmanii țărani, secătuiți de aburii alcoolului și de muncă. De frică l-au numit omul necuratului. Nici cu mamă-sa nu s-a purtat mai omenește. Când a murit le zicea băieţilor din sat că ar duce-o în cartofi şi sigur ar fi scăpat de toţi gândacii de colorado.
Aşa se limpezea povestea despre spânzurata, cum o numea el, fără să se gândrască la copiii orfani, la bărbatul puţin cu duhul care poate n-o să îi mai îngrijească aşa cum trebuie, nici la familia destrămată dintr-un egoism uriaş.
Lumea ştia multe despre ei. Că vorba aceea, ochiul satului e mereu treaz, mereu la pândă, dar nu poate face nimic, doar priveşte dezaprobator, mulţumindu-se că nu a căzut pe el păcatul. Unii mai zicea:
-Ştiam de ei...Uneori el era singur pe la mama-sa, pe acasă şi ea-i dădea târcoale. Doamne iartă-mă, dar trebuia să se gândească la ce-o așteaptă. El o chema în casă când trecea cu sapa, înspre câmp, pe la poarta lui. Nu zicea niciodată ,,nu,, şi intra nestingherită, aşa, ca o oaie la înghenunchiat.
-Taci, ţaţă, zicea alta mai cu frică de Dumnezeu, că te-aude cel de sus şi îşi scuipa în sâm de ,,doamne păzeşte,,.
-Ieşea doar spre seara. Uita de copii, de bărbat...Ce-i drept, el, bărbată-su era cam sărăcuţ cu duhu...Da` până la urmă tot şi-a dat seama unde bate nevastă-sa şi se cam săturase şi el de batjocoră, continua femeia luată de val. Parcă nevoind să audă vorbele vecinei credincioase. Na! Aşa! Să îşi verse şi ea năduful...Ce? N-o încercase şi pe dânsa ,,necuratul,,,? Dar a zis hotărât: Nu!!! Tare şi răspicat să audă şi el, necuratu`. Şi închide ochii oarecum a părere de rău.,, Ce, Doamne iartă-mă?,, se întreaba în gând speriată, parcă simţind mâinile aceluia cum o achipuie neruşinat pe sub fustă...
Mătuşa Anica era vecină cu moarta şi tocmai ea îi cuibărise pe cei doi, o vreme bună, prin odăile de din dos, fără pic de jenă, de parcă o sticlă de rachiu ar fi valorat cât viaţa amărâtei acesteia care stătea acuma întinsă, cu trupul schimonosit, cu urma roşie împrejurul grumazului, ca un animal hăituit, prin în propria lui cursă.
-Îs tineri ...Lasă-i, să se distreze şi ei, zicea ea cu o inconştienţă de alcoolică...
Nici nu şi-a dat seama că şi a ei a fost vina, şi sughiţa, chipurile, suferindă şi afectată.
Când a venit la priveghi senină şi rumenă la faţă, femeile au făcut un loc mare în jurul ei, de parcă ar fi fost ciumată. Ea servea liniştită şi impasibilă din rachiul de pomană picurând creştineşte câteva boabe în ţărâna flămândă:
-Să fie de sufletul ei, săraca, zicea...că tare a mai suferit...Şi lăcrima ca o femelă-crocodil, doar- doar o înduioşa vecinii care ar fi dat-o afară de spate, nu alta, dar nu se cădea...în faţa moartei.
O înmormântare tristă, nişte copii murdari care căutau cu ochii împrăştiaţi o mama ce nu mai venea, un bărbat care nu ştia ce se întâmplă şi câţiva bulgări de pământ răsunau în asfinţit ca un strigăt de disperare dar şi ca o eliberare a unui suflet chinuit...
............................................................................................................................................................
În copilărie o vedeam mereu cu fetele mai mari din sat, cu băieţii şi mi se părea cea mai grozavă dintre toţi.
Era veselă şi plină de energie. Ba învăţase prima din sat să meargă pe bicicletă. Din pricina asta toţi o admiram. Avea o atitudine de fată care, pe atunci, părea că ştie ce vrea de la viaţă.
Îmi făcusem din ea un model. Doream să ajung ca şi ea când voi fi mare. O priveam fascinați cu toţii şi ne-am amuzat foarte tare când am auzit cu cine se mărită.
-Liţa-Ileana-cu fusta lungă!!! Aţi auzit ???ne întrebam cu toţii...Se însoară cu fata lui moș Cracană cea mică...Ha-ha-ha!!
-Care fată?
- Aceea crescută de suflet de moş Cracană. Ea era de fapt fata Negreștilor...
-Da, daaa...Doamne, dar ce viaţă o să aibă cu un aşa bărbat? ne întrebam noi, parcă prevestind încă de pe atunci o mare nenorocire...
.............................................................................................................................................................................................
Clopotul striga, chemându-ne la aducere-aminte, după ani şi ani:
-O dezgroapă pe săraca, spânzurata...după şapte ani, măcar acuma s-o linişti şi ea ...Lumea zicea că o vede mereu, noaptea, cum umblă prin-prejurul gropii, prin cimitir. Cică îi caută pe necuratul acela care mănâncă la crâşmă pahare, ba unii mai spuneau că uneori spânzurata îl mai şi întâlneşte şi pornesc amândoi pe cărarea aceea ocolită de toţi oamenii. Aceea întunecoasă şi şerpuită, acoperită cu spini ce-ţi trec de umăr. Cum nu o ştiţi? Cărarea aceea care taie în două ogorul lui moşu` Onciu şi care duce la pârâu,
-Şi...Iartă-ne, Doamne şi ne mântuieşte, adaugă alta, bătând metanii largi, cu crucile correct punctate, creştineşte, întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh : Amin!! Femeia îşi atinge aşa cum a învăţat din străbuni, uşor fruntea, partea de jos a bustului, atingându-şi burucul cu vârful degetelor împreunate, pentru a se uni cu cerul şi pământul şi a alunga duhul cel rău de la dânsa. Aapoi se linişteşte adaugând pe şoptite: Şi sttau acolo, chicotindu-se în dedesubtul apei, până se ţese dimineaţa...
..................................................................................................................................................................
-Şi copiii? am întrebat-o într-o zi pe mama....
-De azi, pe mâine...N-o mai învăţat niciunu` carte. Băieţii sunt paznici la vaci, cu taică-su. Fata umblă mereu cu ziua, pe la unul, pe la altul....Iarna le e mai greu, ca n-au nici de unele...Le-am mai dus şi eu câte ceva. Aşa le duce fiecare.
........................................................................................................
La orizont, un soare plumburiu părea să se întunece a înmormântare...,
,A mai murit o parte din copilăria mea,, îmi zic. Fata cu pletele în vânt care ne privea vitejeşte, de sus, de pe o bicicletă, fata aceea plină de viaţă, care râdea aşa de sănătos încât înviora tot satul îşi scutura acum mâinile uscate ca nişte aripi, înălţându-se deasupra cerului ca o nălucă.
Încă de pe atunci, ştiam cu toții că el, necuratu`, o privea cu ochi de şarpe...Dar îmi mai amintesc şi despre faptul că ea,săraca-spânzurata, niciodată nu-l privea, ba îl mai şi poreclea cum îi porecleam cu toţii: Mucosul. Poate a fost o răzbunare sau o poftă ascunsă până la distrugere...Nimeni nu mai poate spune.
Pe atunci moartea nu exista...încă...
Nu exista.
Dar de atunci, există.
Moartea ne arăta la toți securea grea, dezgolindu-și capul, ea pregătește ștreangul şi îl vâră împrejurul grumazului care I se potriveşte...

duminică, 17 iulie 2016

Țața Valeria



Femeia era obeză. Își târa anevoios trupul masiv pe ulițele prăfuite ale satului, pufnind și oprindu-se în răstimpuri să-și mai tragă puțin sufletul. I se auzea doar răsuflarea gâtuită și pasul greu pe care și-l trăgea cu neputință Era mereu nădușită, iar părul care îi ieșea de sub baticul verde i se lipea de tâmple. Așa o știam dintotdeauna pe țața Valeria, un trup imens îngropat într-un munte de grăsime. Și totuși ochii ei vii aminteau de o femeie cândva frumoasă.
Țața Valeria nu a fost niciodată căsătorită și nu a avut copii. Poate de aceea nu prea ne simpatiza pe noi, copiii satului și ne privea suspicios din spatele unor sprâncene stufoase, încruntate.Simțeam adesea cu i se tulburau privirile când ne zărea gălăgioși, murdari, ca o mică hoardă de tătari pusă „pe rele”.
Era „prietenă” cu paznicul CAP-ului și deseori ne pândea din dosul perdelelor cum năvăleam în lanurile de mac sau de floarea soarelui. Avea casa cocoțată pe movila lui Paladi și ne vedea „ca-n palmă” cum dam iama, mici distrugători ai înfloritorului regim comunist.
Eu să fi avut cel mult 5-6 ani și eram la prima mea aventură în lanul de poveste. Copiii erau acceptați în „hoardă” numai după ce dovedeau unele abilități ca ascuțime a minții și iuțeală de picior. Cred că i-am dezamăgit.
Pe țața Valeria nu o băga nimeni în seamă și ne vedeam de treburi, zilnic, spre disperarea femeii.
Dar și azi, parcă mai aud pașii grăbiți ai paznicului, în urma noastră. Fugeam cu toții cât ne țineau picioarele, însă picioarele mele se îngreunau, deveneau de plumb ca în coșmarurile din care mă trezeam transpirată cu groaza că dacă nu m-aș fi trezit „fiara” ar fi pus mâna pe mine.Acum era adevărat și paznicul își urma tactica de prădător, aruncându-se asupra celui mai neputincios dintre noi. Și...iată că îmi venise și mie timpul.
Eu devenisem „prada” în ziua aceea. Simt mâna puternică cum mă înhață și tremur ca un pui de pasăre prins în laț. Eram o captura bună de trecut în registru pentru că aveam gura plină cu semințe de mac și proba era gata, trebuia să sosească „din întâmplare, desigur” persoana care să fie martoră.
Atunci, ca din pământ, apare și țața Valeria, la fel de transpirată, gâfâind.
Interogatoriul începe:
-A cui ești?
-.........
-Știi că nu ai voie să intri în lanul de mac?
-.........
-Ai mâncat mac?
-.........
-Deschide gura?
Și de frică, deschid o gură cât o șură de l-am speriat la rândul meu pe bietul om care s-a dat un pas înapoi.
-Uite, ai mâncat...
Dovada stătea lipită de limbă și de cerul gurii, cu toate că mă străduiam din răsputeri să înghit totul, curățându-mi gura cu limba și înghițind repede tot ce se mai putea...Cred că de aceea nici nu puteam să cooperez la interogatoriul lui.

-E a lu`Nică..., spune țața Valeria, bucuroasă că-și poate ajuta „un prieten”(despre care lumea șoșotea pe la colțuri că...ar fi muuuult mai mult). Toată ziua-i prin lanuri...nu știu, Lența de ce nu-i vine de hac...

Omul se uită prostit la mine și nu-i vine să creadă că a alergat degeaba după un monstruleț așa murdar și prăfuit. Se gândește deja că tatăl meu e șef de echipă în sat și sigur o să rezolve cu înscrisul din registru, sigur amenda nu o să se dea, și el rămâne fără „parte”, când ar fi putut prinde altă victimă.

Eu scap din strânsoare și fug repede acasă. Mă trag nervoasă în scrânciobul cel mare construit de fratele meu cel mare dintr-un lanț gros legat de doi salcâmi falnici...Și cânt cu lacrimi pe obraz, de frică. Ce o să pățească tatăl meu? Oare o să iau prima bătaie? Frații mei o iau des, și nu au pățit nimic, mă consolez, ce dacă o să mă bată și pe mine? Dar oare o să doară? Stau așa, și mă legăn, cu gândul că nu o să mai merg niciodată cu copiii prin lanuri dacă o să scap cu zile...

Când vin părinții mei de la câmp, nu am timp nici să deschid gura, că frații mei au și răsturnat poveste cu mici înflorituri.
Plâng într-un colț și cred că arăt jalnic, am tăieturi pe față și pe genunchi de la alergătura prin lanul uscat de mac și sunt prăfuită pe obraji. Tata mă șterge cu un prosop aspru și cred că i se face milă îmi spune să nu mai merg prin lanuri că nu avem voie, se dau amenzi și știm și noi că nu sunt bani de plătit. O să vorbească el cu președintele, dar să nu mai mergem niciodată.

Prietenii așteaptă pe la gard, sperând să audă țipete. Dar tata le zice că e din cauza lor, doar nu am fost singură. Ei, nu, că doar a fost tot satul la „prădat„...

Pot spune că nu m-am liniștit și am călcat lanul de mac chiar a doua zi rupând buchete de căciulii de mac, uscate, fluturându-le pe la poarta femeii, în ciudă.
Alteori mergeam prin viile oamenilor din satul vecin, care aveau grădini în incinta satului nostru, de la „cânp„. Le luam „la control„, așa ziceam, și degustam strugurii încă de pe vremea când erau acri.

Țața Valeria avea și o parte de bunătate. Iarna, când ne îmbolnăveam, era chemată ca să ne...vadă. Și ne bucura prezența ei masivă. Era ca un înger corpolent venit de dincolo de timp. O urmăream cu ochi febrili, întrezărind în ea un alint sau o vindecare. Ea ne punea mâna pe frunte, și mâna ei caldă și moale parcă smulgea durerea din rădăcini.

Apoi pleca acasă și venea, greoi, cu niște gogoșari roșii, murați, umpluți cu varză și morcovi, dar și cu niște frunze de gutui pentru ceaiuri și prune uscate cu care mama ne făcea un pilaf cu orez.

Atunci o iubeam toți și ea știa asta.

Era timpul ca mama să ne reamintească despre tragedia pe care a trăit-o femeia pe când era o copilă.
-Valeria, ne spunea ea, căutându-și printre amintirile prăfuite, e de seama mea. Am fost bune prietene în copilărie. Mergeam împreună pe la jocuri(dansuri), baluri, dar pe la 16-17 ani, taică-su a trimis-o la Știubieni, la făcut rogojini și când s-a întors, arăta așa, mare, ca acuma. Când a plecat era o fată voinicuță, nu desfigurată. Se auzea că acolo, fetele erau folosite și pentru altceva, treburi urâte cu bărbații.
Mai târziu a ajuns chiar ea să fie patroana acolo și lua chiar și ea fete tinere din sat pe care le folosea așa cum a fost și ea folosită, cândva.
-Ei, ce să-i faci? Așa e uneori viața, nedreaptă. Și mama se gândește, undeva foarte departe...

Uneori mă lua pe la țața Valeria și îmi plăcea ordinea din casa ei precum și mirosul de fructe uscate, dar ochii îmi fugeau iscoditori spre sobă, unde ziceau copiii că ține dracii, înfășați între niște haine.
-Ce tot se uită asta mică a ta spre sobă, Lență? întreba femeia, văzându-mi privirile de viezure.
-Da` nu se uită, așa e ea mai curioasă...Și mama îmi trage un ghiont ca să mă astâmpăr.

Apoi se ducea în camera alăturată și ne aducea niște dulceață de cireșe amare și un pahar rece de vin negru. Primeam și eu într-un păhăruț mic de lemn pe care eram tentată de fiecare dată să îl ascund în palmă și să mă joc cu el pe acasă. Mama parcă îmi citea gândurile și mi-l smulgea înfuriată.

Câteodată, vara, oamenii mergeau la fântână, pe la mijlocul satului și era stabilită o convenție. Noi, copiii aveam voie să bem cu „botul” din gălețile lor,însă nimeni nu se supăra, nimeni nu ne certa.
Asta am vrut să facem și cu găleata ei, dar ne-a fugărit și ne-a zis că nu avem voie. I-am spus mamei și am plâns că ne-a gonit. Mama ne-a liniștit zicându-ne:

-Ei, lasă, că ea face niște farmece, știe toată lumea că folosește apă neîncepută. Nu vedeți cum vin căruțele pe la poatra ei, sâmbăta și duminica. Face de măritiș fetelor bătrâne. Pare de necrezut, pentru că ei nu a putut să-și facă asta niciodată.

Copiii o urmăreu când venea pe malul apei să pună „oala” ca să prindă pește. Ea se așeza pe malul cimentului ca pe un scaun și ne oferea o priveliște neobișnuită. Noi ne anunțam unii pe alții, că țața Valeria nu purta nimic pe sub rochia scurtă de stambă. Și râdeam ca proștii. Sigur că știa la ce ne uităm, dar aerul proaspăt era mai necesar decât privirile noastre prostești și chicotelile de copii obraznici. Ba ne scufundam și ieșeam cu ochii bulbucați ca broaștele, spre ea, ca să creadă că ne uită din întâmplare.
***
Încă nu terminasem liceul, când m-am întors acasă într-o vacanță și țața Valeria nu mai ieșea pe movilă ca să ne vadă, ca să ne întâmpine sau să se încrunte întrebându-ne cum e pe acolo, pe la oraș.

Unde o fi? Ce s-o fi întâmplat? Mă întrebam nefiresc de îngrijorată.
-E la spital, spune mama, e grav bolnavă...spun oamenii că ar vrea să moară și nu poate. Se izbește cu capul de marginea de fier a patului și se roagă la Dumnezeu să nu o mai chinuie. Doamne iartă-Mă, o fi de la ceea ce spunea lumea despre dânsa. Cică a cumpărat de la târg la Săveni, demult o flanelă roșie, roșie, în care erau dracii aceia. Când a plecat la spital nu a avut timp să-i dea altcuiva și ei o chinuie.

Nu am mai vorbit o vreme despre asta, dar după un timp am venit iar acasă și țața Valeria nu mai era...dar nici casa. Doar un loc neted, proaspăt arat parcă îmi rânjea furându-mi o parte din copilărie.
-A murit cu capul băgat între bucățile de fier ale patului de spital. Parcă o băgase cineva înadins acolo. Săraca Valeria, și mama își stoarce lacrimi amare plângându-și propria ei viață, dar și soarta grea a prieteniei din copilărie.
-Și...unde e înmormântată???
-Nu au adus-o în sat, nici nu avea cine să o ia de acolo. Nu mai avea pe nimeni.

Am văzut o viață dispărând...ca o pulbere pustie.

Prin fața mea trece țața Valeria încruntându-se...apoi zâmbindu-mi cu bunătate de iarnă.

O dispariție fără de urmă...
Cine ai fost, femeie masivă cu ochi de copil? Un abur, un gând sau doar o simplă închipuire?

Holera

O poveste de-a mamei m-a urmărit de-a lungul vieţii întrebându-mă, uneori, nedumerită dacă ceea ce ne-a povestit ea de nenumărate ori a fost adevărat sau o simplă închipuire în mintea ei de copil, răscolită peste veacuri de spaime și grele trăiri. Şi parcă insistența aceea a ei de a se face auzită s-a cerut povestită astăzi, s-a cerut ieșită din oglinda amintirilor mele şi așternută, într-un ceas de seară, în miezul acestor umile rânduri de care nu mă mai pot desprinde. Când erau serile liniștite şi înstelate, ea ne strângea laolaltă şi își începea ,,povestea,,: - Poate să fi avut vreo 12 ani. Era printr-o sâmbătă de toamnă şi mergeam la târg la Săveni cu o căruţă, aşa cum mergea toată lumea pe vremea aceea, că mă trimitea moş Paladi cu ulei de răsoare ca să îl vând. Cum spuneam, eram într-o căruță plină ochi de oameni: moş Costică Şobârneţ, moş Pălăghianu, Mătuşa Grapina, moş Pânzaru, nici nu mai ştiu câţi mai erau.
Tot vorbeam noi, râdeam, ba de una, ba de alta, când deodată am rămas cu toții înlemniți de ceea ce vedeam înaintea noastră. Prin Ştiubeni, dintr-o dată, a apărut parcă de nicăieri o arătare aşa de ciudată că ne-a îngheţat sângele în trup tuturora. Ce era? Doamne, iartă-mă! Era un fel de femeie îmbrăcată cu o cămeşă lungă, curată, albă ca zăpada, din in, cusută cu flori negre şi roşii, cu o cartinţă ţesută în stative, cu un brâu strâns la mijloc. De departe parcă era o Sfântă din poveştile pe care mi le spunea Mătuşa Pălădoaia când eram mică, dar când a ajuns lângă căruţă am văzut-o aşa cum vă văd pe voi. Şi era ca neoamenii. De sub catrinţă îi ieşeau nişte picioare subţiri ca de oaie, terminate cu copite, iar mâinile le ţinea înainte şi le avea întoarse în jos de la încheietură. Atunci am băgat noi de seamă că de fapt nici mâinile nu erau mâini, ci erau nişte cioturi ca picioarele de oaie şi se terminau tot cu nişte copite . La aşa arătare nu ne-am aşteptat niciunul, mai ales noi, cei mici, că tocmai ce ne spăimântasem de vorbele bătrânilor care, pe drum, ne povesteau întruna întâmplări despre Holeră. Credeam că-s poveşti de ale lor. Şi ziceau că s-o auzit vești, din om în om, cum Holera umbla toată ziua prin sate, pe uliţe şi uneori chiar intră în casele oamenilor ca să le ceară de mâncare. Lumea îi dădeau de frică, însă ea nu mulțumea nimănui, niciodată şi lasă în urmă inimi negre de supărare, pentru că dacă alegea o casă de om şi intra înăuntru toţi copchii acelora mureau de holeră. -Era un fel de bătaie de soartă, ca niște păcate grele care se abăteau asupra creştinilor acelora, ziceau bătrânii şi îşi făceau cruce, scuipându-şi în sân de ,,ducă-se pe pustii,,. -Doamne, păzeşte-ne şi ne apără, murmurau ei cu frică de Dumnezeu. -Când am văzut-o, continua mama, nimeni nu a scos un cuvânt, am stat înlemniți cu toţii şi ne-am uitat la dânsa ca stanele de piatră. Așteptam fără de grai să vedem cum s-o termina povestea asta. Ea nici nu s-a uitat la noi, de parcă nu ne vedea. Mergea aşa, ca și cum nu ştia unde-i sau încotro anume o duce Dumnezeu. Deodată, cum a luat-o ușurel pe lângă căruţă, am văzut-o cum se urca înspre cer şi se destrăma încet, înceeet, ca un fum albăstrui. După ce a dispărut arătarea de tot, cei bătrâni ne-au întrebat pe noi, cei mai mici, dacă am văzut asta, parcă vroiau să se convingă dacă a fost doar o închipuire de-a lor. Am dat din cap că da, am văzut-o cu toţii. Nu mai aveam nici grai. Ne simţeam mâinile şi picioarele de lemn. Cred că nu aş fi putut să fac vreun pas de frică la ora aceea. Mă simțeam paralizată şi chiar am început să-mi mişc uşor mâinile, picioarele, capu`, să vedem dacă mai pot să mă urnesc din loc, dacă nu cumva m-a înlemnit aşa cum povesteau oamenii că face Holera, dacă o superi. -Taci, Lenţă, cu poveştile astea că-i sperii pe ăştia mici...O fi fost o femeie necăjită şi voi nu aţi întrebat-o măcar: hei, lele, cine eşti? De unde vii şi unde te duci? Vi s-o părut... -Doamne, Niculai, da` moş Costache Şobârneţ e om bătrân şi destul de isprevă şi încă trăieşte. Întreabă-l! Doar nu-s nebună. Mi-aduc aminte că toţi au început să vorbească şi să se mire şi ne-o zis nouă, celor mici: aiasta a fost Holera. Să nu uitaţi niciodată, cât aţi trăi! Uite, aţi văzut ce nu o să vadă multă lume vreodată. Ne mai ziceau ei că de la o vreme, de când lumea s-o înrăit, Holera tot apare pe drumuri, că o trimite Dumnezeu să vadă ce mai fac cei de pe pământ. Acuma de ce-o fi dispărut aşa, de ce s-o fi urcat la cer, nu ştiu. Dar îmi amintesc, aşa, ca prin vis cum moş Pălăghianu, când a văzut-o, ne făcea semn nouă, copiilor, cu degetu` pe gură să nu vorbim, că ar fi vorbit odată cineva cu ea şi o rămas fără grai. -Apoi, poate era bine să vorbeşti tu cu dânsa, Lenţă, că tu şi aşa vorbeşti prea mult, râdea hâtru moşul Niculae, fratele mai mic al mamei. -Eeeii, Niculai, tu numai să râzi de om ştii, se supăra mama, și continua povestea ei cu uleiul, cum l-a vândut, cum s-a târguit şi pentru ultimul bănuţ cu negustorii din târg, pentru că îl ştia pe moş Palade zgârcit şi cu pumnul cam greu. -Las-o să spună, măi, Niculaie . Ce ai tu cu ea? Ce, ea îi bucuroasă? Ce să facă dacă o făcut-o mama când umblau copchii cu uratu`? îi lua apărarea sora ei mai mare, mătuşa Maria, Butnăriţa. Mama avea ,,un dinte,,- cum s-ar spune, faţă de mătuşa Maria, sora ei mai mare, pentru că în copilărie, mama fiind cea mai mică dintre fete şi cea mai obraznică(după cum singură recunoștea asta), a fost dată de suflet unor bătrâni fără de copii, care aveau pământ și multă avere, la câmp. la Neculcea, cu rostul să o crească dar să le și fie ajutor la bătrânețe. Moș Paladi au luat-o mai mult ca să le lucreze pământul, să le crească animalele, să cosească, să are, o foloseau ca pe o slugă, dar mătușa Pălădoaia ținea la ea ca la o adevărată fiică și se mai certa cu moșu` pentru ea. Oare nu o vedea că era singură și amărâtă? Ce putere putea să aibă un suflet de copchil? Când a fost lăsată la moş Palade, avea vreo 5 ani şi tot aştepta să vină cineva să o ia ,,acasă,, în sat cu lumea, cum ne zicea ea mereu.: ,,Oameni din Tărășanii mei, da` eu a cui sunt?,, Culmea a fost că n-a mai venit nimeni după dânsa şi a trăit cu o adâncă durere şi cu un mare semn de întrebare, de ce a fost aleasă tocmai ea , de ce nu a avut loc lângă ceilalți frați şi a fost condamnată la o viată străină, care parcă nu era a ei, într-un cătun izolat, slugă pe lângă doi bătrâni.
Doar a fost dusă acolo să muncească, nu să se bucure de copilărie, de viaţă, așa le-a fost înțelegerea cu părinții, de fapt cu mama adevărată, pentru că tatăl le murise în război. Mama ei, ologise de picioare și s-a trezit singură, cu 5 copii pe cap, așa că propunerea bătrânilor a fost ca o mană cerească pentru că nu știa cum să mai scape măcar de unul din suflete, care era o gură în plus de hrănit. Toate sechelele astea cu care a rămas din copilăria ei nefericită, noi, le-am simțit în austeritatea cu care se purta, prin tonul ridicat cu care ni se adresa, numai că dincolo de aceste vorbe dure, răstite, a muncit cât șapte ca să ne știe undeva, departe de locurile acelea pustii care ei nu i-au plăcut şi mereu ne îndemna să învățam, să învățăm că numai așa puteam scăpa. -Doamne, cât aţi învăţat şi tot nu ştiţi nimica! Dacă m-ar fi dat mai mult la scoală moşu`, cred aş fi condus lumea, ne zicea ea înciudată când noi greșeam cu câte ceva. Toți o îndrăgeam şi mereu așteptam, cu sufletul la gură, să ne mai povestească din amintirile ei. Niciodată nu ne-a plictisit chiar dacă auzeam aceeași poveste de zeci de ori. Ştia să spună lucrurile într-un anume fel, încât parcă uitai că ţi l-a mai spus și altădată.
Din perdeaua timpului chipul ei plecat mă privește o clipă, apoi dispare mulțumită fiind că povestea asta a ei cu Holera nu mai este o simplă închipuire. Acea Holeră hidoasă a răzbătut cu mâinile ei întoarse, în mine, apoi mi-a tropăit o vreme cu duritatea copitelor în suflet, făcându-mă să aștern aceste rânduri şi îndemnându-le să zboare, sus, până la ea, înspre zarea înaltă şi albastră. Acolo unde se nasc fluturii cu trupuri de ape și izvoare.

Pe Dealul Morții

Era o zi de primăvară timpurie ca oricare alta și ar fi trecut neobservată, ca multe altele, dacă nu m-aș fi întors pentru o vreme peste umărul timpului, privind spre locurile și oamenii de demult.
În ziua aceea pașii îmi răsunau nostalgic pe aceleași ulițe prăfuite pe care alergam de îmi sfârâiau călcâiele atunci când eram mică. Locurile parcă începeau a mă recunoaște și trăiam clipele uitate, pentru o vreme,fiind prinsă, înșurubată puternic în malaxorul timpului cu treburile de zi cu zi.
„-Uite, școala, îmi zic în gând”, și gardul parcă a mai intrat în pământ de o palmă dar încă mai poartă urma aceleiași vopsele verzi pe care și eu am întins-o când eram elevă prin clasa a 6-a cu o pensulă veche, murdărindu-mă zdravăn pe degete, de parcă îmi crescuse, atunci, pe ele, o întreagă primăvară artificială cu miros înțepător.
În ochi de copil, școala îmi apărea pe vremuri uriașă, acum părea o clădire modestă, șubrezită de ploi și vânt peste care trecuse o vreme epoca postdecembristă.
Nu știu de ce clădirile îmi par mai triste în vremurile astea spoite de azi, par a pierde din prestanță, din valoare, parcă cineva, nevăzut le-ar tot acoperi cu o ...pătură murdară.

Privesc oamenii și unora le recunosc doar privirile. Chipurile lor mi se par cioplite într-un bloc din piatră cu mâna unui pietrar obosit. Riduri și labirinturi brăzdează fețele cândva senine ale celor de demult. Mulți mă recunosc, dar mai mulți o recunosc pe sora mea pentru că ea a venit mai des prin sat, după ce au plecat ai noștri spre locul de veșnicie.

Aproape că nu-mi amintesc ce caut aici, în satul în care nu mă mai așteaptă nimeni, în care chiar și casa noastră și-a închis ușile demult, unde cei dragi s-au mutat într-un loc mai sigur, pe dealul morții, aș putea spune.

Sunt cu sora mea, Angela și cu un frate de al mamei, moș Costică, prin satul unde s-a născut mama și unde sunt înmormântați cei dragi mie.

Azi vrem să ...curățăm mormintele, așa cum se obișnuiește și cum e creștinește.
Ne îndreptăm spre cimitir, și doar ca să spargă monotonia care ne apăsa sufletele, moș Costică ne amintește ceva hazliu despre mama, despre povestirile ei atât de vii, despre faptul că se implica atât de mult în ceea ce povestea încât devenea actor adevărat și noi parcă asistam la o piesă de teatru încropită minutar din toate vorbele și gesturile ei.
-Doamne, voi mai țineți minte ce spunea Lența, Dumnezeu să o ierte!, despre holeră? Încontinuu ne povestea cum a văzut ea holera, când era copilă și mergea cu niște oameni cu căruța la Săveni să vândă niște ulei făcut de moș Paladi. Zicea că le-a apărut în față ca o femeie îmbrăcată în catrință, cu bluză de in, dar cu mâinile și picioarele terminate, în loc de degete, cu copite de oaie și nu avea batic pe cap, așa cum au femeile, ci era tunsă cu părul scurt, scurt ca perie.
Noi râdeam și îi ziceam că o fi fost o femeie săracă, dar ea zicea că toți au văzut-o cum a dispărut parcă topindu-se înspre cer într-un nour sau un abur, dar nimeni nu a îndrăznit să o întrebe ceva, nici oamenii cei mai în vârstă, de frică să nu amuțească. Oamenii bătrâni chiar le-au făcut semne, ei și Gafenciței, care era de aceeași vârstă cu ea. să nu zică nimic, să tacă pentru că holera te putea blestema și îți murea cei dragi de boala asta.
Apoi a tăcut, parcă amintindu-și de sora lui cu o atare pioșenie și după o vreme a continuat:
-Dar Gafencița trăiește, uite, trecem pe la poarta ei, ce ar fi dacă i-am face o vizită, poate își mai amintește de ceva.
Privesc prin gardul casei femeii ca printr-o îndepărtată poveste.
Gafencița locuia în „sat”. Mama a locuit toată viața în acel câmp, un cătun aflat la 4 km de satul mare și o vizitam mereu când era duminica și ajungeam pe la „neamuri”.
Norii se grămădeau ca o ceată de uriași deasupra satului, semn că o să plouă în curând. Păreau niște monștrii care amenințau cu pumni diformi liniștea satului.

Strigă moș Costică la poarta femeii și eu mi-o amintesc așa cum era ea, o femeie voinică, mereu curată, mirosind a prune uscate și a busuioc, privind cu bunătate spre oricine.
Parcă le aud vorbele așezate, cuminți, despre ce s-a mai întâmplat prin sat, dar totul avea o decență rar întâlnită. La plecare eu primeam ceva: o păpușă cu părul tuns strâmb de la o nepoțică din București care a uitat-o în vără, un iepuraș din plastic umplut cu bomboane colorate, o rochiță care mi se potrivea, orice, niciodată nu plecam cu mâna goală de la ea.
Casa îmi apare înaintea ochilor mult schimbată, modernizată aș zice, semn că nepoții care locuiesc cu ea au fost plecați prin afară și au „investit”.
Se aud chiar niște cântece stridente dintr-un casetofon de mașină și parcă am nimerit în același loc, dar totuși altul...
Spunem unui nepot cu un cercel în ureche cine suntem și el o aduce la gard pe bătrână.
Nu pot să cred că e adevărat. Parcă desprinsă din neant, se apropie de noi o bătrânică împuținată la trup, cu un băț neșlefuit în mână, parcă pe jumătate plecată ...dincolo, tremurând puternic, semn că suferă de niște dureri și de niște amintiri deja plecate...

-Bună ziua! Suntem din Neculce. Eu sunt Angela lui Paladi, fata mai mare a țaței Lența. Ea e cea mai mică.
Și mă arată. Eu nu pot să articulez nici un cuvânt. Faptul că mă așteptam să-mi deschidă poarta femeia de demult, m-a cutremurat până în adâncuri.
Nu mai rămăsese nici măcar o umbră din femeia puternică și blajină de altădată. Parcă nici nu ar mai fi lucidă.
-Noi am venit pe la cimitir, repetă sora mea, sperând să se facă înțeleasă. Suntem fetele Lenței din Neculce. Am trecut să vedem ce mai faceți...
Și parcă ne este jenă de situația care s-a creat.

-Ileană, sunt eu, Costică, fratele mai mic al Lențeii...Ce faci? Nu mă mai cunoști?
Bătrâna își mișcă pleoapele leneșe de parcă s-ar fi fi desprins dintr-o lungă și grea transă.
Deodată se apropie de mine. Îmi ia mâinile în mâinile ei tremurate și parcă se luminează la chip.
Nu am mâini frumoase. Sunt uscate și venoase și așa au fost chiar și în copilărie. Nu știu ce i-am transmis prin mâinile mele că bătrâna mi le strânge cu drag la piept și începe să plângă. Eu nu am nici puterea să plâng, dar lacrimile ei umezesc într-un anume fel sufletul meu și încep a lăcrima ușor mai mult amintindu-mi de ce mă aflu aici, de ce bârna nu mai este cea din trecut, femeia vrednică, voioasă și darnică, mirosind a fructe uscate și a viață.

Îi zic:
-Mă țineți minte? Veneam mereu pe aici când eram mică și îmi dădeați de toate. Uneori mă vedeați pe izitură când veneați de la câmp și eu mă întorceam de la școală și îmi ziceați să merg repede, să nu se întunece...să scap de întuneric. Acum am scăpat de întunericul acela...
Ea șoptește ca într-o aducere aminte:

-Fata cea mică a Lenței, da, da, te știu...Și mă strânge ca într-un clește la pieptul ei, amestecându-și lacrimile cu lacrimile mele.

Simt cum ceva din mine iese pentru totdeauna, parcă mă desprind din trupul vechi, parcă încolțesc într-un loc, într-un alt timp, acolo unde mâna omului nu o să mă mai poată ajunge...

-Nu plângeți, sughit prin oceanul acela de lacrimi...Acum îmi e mai bine. Bucurați-vă pentru mine...
Și parcă cineva brăzdează cerul împrejurul meu, atingându-mi trăirile cu ascuțișul unui plug ruginit.
-Sunt învățătoare, am copiii mei, și cred că am o viață mai frumoasă...
Mă desprind cu greu de lângă ea și ne luăm rămas bun, deși sunt conștientă că nu o voi mai vedea vreodată.
Plecăm și mai triști. Bătrâna parcă își trage o perdea groasă peste ochii tulburi.

„Ai o viață mai frumoasă???” Parcă mă întreabă neconvingător gândul...
Eu alunec. Alunec.

Pe Dealul Morților soarele a început să strălucească.

Rup buruienile de pe morminte să fac celor dragi loc pe unde să privească.
Rup cu atâta ciudă încât am mâinile tăiate de ierburile ucigașe.
Sângele meu picură astâmpărând setea celor dragi...

Și eu nu încetez să mă amestec printre crăpăturile tristelor morminte.

De dincolo, ei mă privesc neputincioși.
Umărul meu nu mai are puterea să sprijine căderea nopții.
Sus In jos

Eleonora-Stigoaica

Am să vorbesc despre oamenii Lui Dumnezeu, oamenii aceia care mi s-au așezat pe suflet pentru o bună bucată de vreme și pentru care simt parcă o apăsare dureroasă, încât dacă aș întinde mâna înspre stele, cred că i-aș putea atinge.

Eram copii de școală, eu și fratele meu, și parcurgeam o vreme îndelungată pe un câmp parcă mereu noroios, pentru că doar amintirea unul pământ galben, moale care mi se ține de picioare a mai rămas.
Devenisem foarte cunoscuți prin mulțimea aceea de copii , și când apăream în curtea școlii, obosiți, fantomatici, ceilalți ne făceau cale șoptind pe ascuns:
-Uite-o pe sora lui Ionel...tatăl lor a murit în vara asta, nimeni nu știe de ce...
Mie îmi venea să plâng, dar fratele meu mă strângea puternic de mână și mă instruia de acasă:
-Ai grijă să nu te faci de râs...Mergi drept și să înveți bine. Nu te bate cu toți copiii. Aici nu e Neculce, să știi. Învață bine la început ca să te ia profesorii de bună, că apoi toate merg ușor.
Eu aveam emoții pentru că mama mă dusese la o altă școală, mai îndepărtată și m-a despărțit de ceilalți copii, iar acum eram obligată să le demonstrez profesorilor ce știu și, ceea ce mi se părea și mai greu, era faptul că trebuia să-mi fac noi prieteni.
Câștigasem,de la început, o oarecare simpatie printre ei, pentru că eram „sora lui Ionel” și el era mai mare cu un an, dar și cunoscut de toți ca fiind unul dintre cei mai buni elevi ai școlii.
Suferea de o deformație severă la coloană, însă avea atât de mult prestigiu încât nimeni nu îndrăznea, vreodată, să îl poreclească. Doar eu îmi permitem, din când în când, atunci când ne certam pe drum și el mă poreclea „țiganca” sau „driga”, certându-mă că nu merg destul de repede sau că sunt o mare pacoste pe capul lui.
Mă înfuriam, uitam că e cel mai bun elev din școală și îl zgâriam pe frunte cu unghiile mereu crescute, pe care nu voiam să mi le tai nici când mă atenționa mama.

Spre deosebire de Ionel care învăța sistematic la toate obiectele, eu aveam preferințe. Învățam de plăcere la limba română și matematică. La celelalte obiecte doar treceam cu privirea, atât cât să am note decente și să nu mă certe nimeni.

Îmi amintesc de plăcerea mea de a studia apucăturile copiilor din clasă care vânau notele, copiau de zor la teze sau la acele lucrări de control. Îi vedeam pe toți și mă întrebam cum de profesorii nu îi văd.
Apoi mi-am dat seama că era o înțelegere tacită.
Fiecare profesor voia să aibă „rezultate”, iar unii dintre copii fiind isteți și bine văzuți de toți, era musai să aibă și notele cele mai bune.
Încă de pe atunci am știut că în viață mulți se vor ridica prin metode necinstite, pe când alții se vor îngropa în nevoi încercând să răzbată „drumul„ pe o cărare ceva mai întortocheată care te duce înspre prăpastia deznădejdilor..

Îmi amintesc de „predarea” suplinitorilor care ne cereau să...citim lecția. Aveam mereu o carte din care puteam citi liniștită și nestingherită și pe care o așezam deasupra acelor manuale.
Așa am citit „Lorely”, „Ulița copilăriei”, „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu, dar și cărți din literatura universală ca „Doamna Bovary a lui Flaubert, „Pe Donul liniștit” a lui M Șolohov, poeziile lui Esenin și multe altele.
Acum trebuie să le mulțumesc acelor suplinitori pentru că o oră chinuită de fizică sau chimie nu m-ar fi ajutat cu nimic.

Însă drumul până la școală m-a marcat profund.
Revăd prin ochii minții șanțurile prea mari, pline cu apă, peste care săream cu mare greutate.
Uneori eșuam „zborul” și cădeam de-a dreptul cu ambele picioare în baltă.
Trebuia să îmi continui drumul. Cale de întoarcere nu era, pentru că niciodată nu am îndrăznit să absentez.

Într-una din zile, atenția mi-a fost zdruncinată de o apariție misterioasă pe ulițele satului. Trecea, parcă desprinsă dintr-un tablou al unui pictor abstract, o femeie care... nu părea nici femeie dar nici bărbat. Un fel de hermafrodit decupat din cărțile enigmatice despre ființe mefistofelice, ciudate.
Cine o fi? Mă prostisem uitându-mă în urma ei. Un sentiment de frică amestecat cu o rumoare m-a făcut să îngheț cu vorbele pe buze. Nu am îndrăznit nici să o salut, pentru că femeia parcă îmi oprise cuvintele în gât, îndesându-mi-le cu mâna ei aspră cu care sprijinea un baston cu mânerul din fier.

Am întâlnit-o și în alte zile. Era ciudat pentru că nimeni nu o saluta, deși pe vremea aceea copiii salutau respectuos vecinii.
Ea părea a nu fi reală, părea o prezență eterică, nedeslușită, o moartă cu chipul de dincoace de zid.
Într-o zi am prins curaj și am început să o salut mai mult din curiozitate, să o aud cum vorbește. Nu a răspuns. M-a privit încruntată de după sprâncenele stufoase și parcă am întrezărit un rânjet răutăcios pe buzele uscate.
În următoarele zile eu am tot salutat-o zâmbindu-i frumos și strigând cât mai tare. Mă gândeam că nu aude.
Într-una din zile doar s-a oprit brusc în fața mea m-a întrebat foarte tare:
- A cui ești?
Am rămas descumpănită, frecându-mi mâinile cu o oarecare frică, dar i-am spus a cui sunt. Femeia a dat din cap încrezătoare.
Din ziua aceea a început să îmi răspundă cu un oarecare rânjet, pe care, cu siguranță, ea îl voia zâmbet.
Odată eram cu fratele meu pe drum și eu am salutat-o, ca de obicei.
Cât pe ce să iau bătaie de la el.
Mi-a strigat speriat:
-Ești nebună! E strigoaică!!! Vrei să ne mănânce, pe izitură, diseară, când ne întoarcem acasă? Te spun mamei. Tu nu ești zdravănă la cap deloc...Nimeni nu vorbește cu Eleonora...Ea urăște copiii.

Când am ajuns acasă i-am povestit mamei ce s-a întâmplat, fratele meu încercând să o convingă cât sunt de ciudată.
-Nimeni nu îi dă bună ziua Eleonorei. Copiii se sperie și fug de ea, și asta crede că e cea mai „cea” . Stă de vorbă cu ea...O să ne aștepte la izitură noaptea și o să ne mănânce, așa au zis toți copiii. Că ea nu știe să își țină gura, să se liniștească.

Nu știu de ce am cunoscut atâția oameni care erau altfel, nu știu dacă a fost voia cuiva să îi descopăr dincolo de urâțenia lor, de nebunia lor, de egoismul sau valoarea lor, dar îmi amintesc un lucru foarte clar. Am promis, cândva, familiei mele că voi scrie toate lucrurile astea într-o carte.
Bineînțeles că pe atunci nu credeam nici eu și nu a crezut nimeni.
Era o nebunie să îți închipui că poți scrie o carte. Cărțile trebuiau scrise de oamenii pe care nu îi vede și nu îi atinge nimeni, niciodată.
Așa gândeam pe atunci.

O vreme mi-am dorit din tot sufletul o mașină de scris pe care am reușit să mi-o cumpăr când aveam 25 de ani. Am fost atât de bucuroasă și îmi scriam poeziile, textele, până noaptea, târziu. Apoi, le lăsam o vreme deoparte, fără să mă uit la ele și le citeam după mult timp cu o disimulată surprindere de parcă citeam o carte nedescoperită încă.


După spusele noastre, mama a fost de-a dreptul buimăcită. O cunoaște bine pe Eleonora. Doar au copilărit împreună și nu credea în poveștile astea de groază pe care le spuneau copiii.
Eu radiam de bucurie că fratele meu nu are dreptate și pot intra în vorbă cu femeia în continuare.

-Nu trebuie să fiți speriați de ea. Eu am trăit de mică în sat cu Eleonora și e o femeie ca toate femeile. Nu a avut bărbat, nici copii...dar ăsta pare a fi un blestem care s-a abătut peste ea. Știu că eram mici și când ne-am dezbrăcat să ne scăldăm în iaz, unii au zis că au văzut o coadă, la spatele ei. Atunci ne-am speriat cu toții și am fugit, apoi ne-am obișnuit cu ea...doar era și ea un copil ca toți ceilalți. Se vede că a dus o viață mai retrasă din pricina asta, că o dată îmi spune lucruri tare ciudate despre bărbați. A zis că are atâta ciudă pe ei, încât și-ar face un gard așa de înalt, să nu le vadă nici măcar capurile, nu mai ales trupurile. Eu știu că e o femeie bună în suflet și nu o să vă facă nimic. Să nu vă mai temeți.

Zile în șir mă rugam să o văd pe strigoaică și să pot să o mai salut, iar ea să zâmbească așa strâmb, încruntat, pe sub sprâncene.
Parcă mă simțeam vinovată de nefericirea femeii și voiam să aduc un strop de lumină în sufletul ei înnegrit.
Copiii treceau pe lângă ea, oarecum speriați, se înghionteau și când se îndepărta mult vorbeau enigmatic, ușor iritați de prezența femeii:
-Ați văzut? Strigoaica? Se vedea o coadă cum i se zbătea pe sub fustă...Asta îi dă bună ziua...Și mă arată. O să vezi tu ce pățești de Sfântul Andrei. A pus ochii pe tine. Și parcă simt miros de frică...dar o să-mi treacă.

Mă întorceam de la școală într-o după amiază și în depărtare am văzut-o pe mama vorbind cu Eleonora:

-Ce faci, Lență? Tot la câmp? Doamne ce viață grea...Ai muncit de mică pentru moșnegii aceia...Și discuția se țesea frumos și calm.
M-am bucurat. Asta era mama mea. Femeia care îi făcea pe nebuni să își capete pentru o vreme luciditatea, care îmblânzea inima de piatră a strigoaicei, care o respecta pe țața Valeria chiar dacă lumea șoșotea despre duhurile pe care le ținea în flanela roșie. Atunci m-am simțit tare mândră că e mama mea, chiar dacă purta mereu ciubote mari, bărbătești și uneori părul cenușiu îi ieșea ușor de sub baticul înflorat și unii oameni răutăcioși îi mai ziceau „vadana lui Nică”.

M-am apropiat și m-am lipit strâns de ea.
Eleonora a întins spre mine o mână ciudată și m-a atins ușor, matern, pe obrajii bruni, arși de soare.
Cred că nu mai atinsese până atunci un obraz de copil și i-a zis mamei:
-Ai un copchil curajos, Lență. Uite...ea îmi dă „buna zîua”, mereu. Nu să temi di mini...

Și ne-am îndepărtat, ușor, pentru că se lăsa seara, iar Eleonora-strigoaica părea că ne zâmbește larg, amândurora, cu trăsăturile distinse, așa, ca în copilărie, când făcea baie cu toții copiii în iaz, ne simțindu-se altfel, adică femeia cu coadă, cum au categorisit-o copiii și oamenii toată viața.

Aud și acum ecouri îndepărtate, glasuri răzlețe de copii obraznici parcă strigă strident în timpanul meu...Ochii lor sfredelitori privesc insistent spre hainele cernite ale strigoaicei așteptând să i se ivească presupusa coadă...

Strigoaica pare că se învârte, se învârte copilărește, cu mâinile ridicate, ca o ființă fără de vârstă, neștiutoare.
Se scaldă o vreme într-o lumină roșie, adiacentă, apoi dispare aplecată, bătrânește pe o scară nesfârșită, sprijinindu-se de stele cu acel băț cu mănunchiul metalic...

Leontina

Nimeni nu știa de unde au venit și când s-au aciuat, în liniștea satului, într-o casă curată, înconjurată de o livadă roditoare, cu pomi veșnic încărcați cu fructe,cum nu vedeai la alți vecini. Mamă și fiică, însoțite de un bărbat mizantrop, parcă fără de chip, ce se ascundea în umbrele celor două femei încă frumoase, în monotonia satului, erau o apariție încărcată de mister și umbre. Bătrânului doar povestea iscată de gurile rele, poveste de necrezut, îi contura pentru o vreme firea malefică, freudiană, poveste care se stingea după acei pereți siniștri, loc unde cu greu ajungea ochi de sătean vreodată. Mereu ferecați, în dosul unui gard înalt, membrii familiei nou-venite, își duceau zilele feriți de ochii celorlalți. Priveau stins, printre ostrețele de lemn, ce și cine mai trece pe drum. Îi simțeai, mereu, acolo, dincolo, adăpostiți, parcă înfricoșați de vorbele și privirile iscoditoare ale satului neobosit în a se minuna de lucruri și fapte nefirești. Când satul își închidea liniștit porțile și oamenii intrau în case, strângându-se obosiți de munca zilnică, cei trei deschideau larg poarta ruginită care mârâia prelung ca o fiară stârnită din culcușul cald. Eliberați de ochii iscoditori, se așezau, într-o tăcere mormântală, pe banca din fața porții (lucru inedit, aici- nici un sătean nu avea bancă, chiar și așa, scorojită și nefinisată, la poartă). Întotdeauna se așezau în aceeași ordine care ar fi dat de bănuit: bărbatul, fiica vitregă și mama. Mama părea o femeie foarte distinsă, cu o cultură oarecare, dar ceva mai în vârstă decât bărbatul care parcă se stingea și mai mult în lumina strălucitoare a celor două femei. Uneori, ziua, îi zăream pe scaune, în fața casei, pe Leontina, fiica vitregă și pe bărbat care pesemne suferea de o afecțiune la un picior pentru că se sprijinea într-un bason. Noi, copiii spuneam că am văzut-o pe Leontina și pe bărbatul ei, însă într-o vreme mama ne-a explicat că e tatăl ei vitreg, doar că lumea vorbea mai multe despre enigmatica familie. Chiar dacă eram ceva mai mici, nu știu de ce mama ne spunea mai multe lucruri decât spuneau ceilalți părinți copiilor și noi eram mulțumiți pentru că știam mai multe dar și pentru că mama avea încredere în tăcerea noastră. O respectam atunci ne cerea să nu povestim și să nu râdem de necazurile oamenilor.
Așa am aflat că atunci când au cumpărat casa la noi în sat, Leontina era o fetișcană de o frumusețe rară, foarte bine educată, de aceea prinții ei nu îi dădeau voie să vorbească cu țăranii neciopliți sau să iasă pe ulițele satului. Nimeni nu o văzuse vreodată prin sat. Ea stătea veșnic pe acel scaun din fața casei sau în serile răcoroase de vară ieșea pe banca din fața porții ca o statuie albă sau poate ca o ostatică încadrată între cei doi părinți, gardini ai sufletului ei tânăr.
De la o vreme frumusețea ei se veștejea. Mama nu mai avea puterea să iasă la poartă și tabloul acela sumbru țesea o poveste tulbure, haotică, nemeritată. Atenția bătrânului olog s-a îndreptat asupra fetei, iar acum toată lume știa de relația pe care cei doi nu mai aveau puterea să și-o ascundă între pereții subțiri, transparenți ai casei ciudate. Seara, târziu, în livada aceea cu pomi încărcați se petreceau lucruri necuviincioase chiar sub ochii neputincioși ai bătrânei care zăcea uitată într-un pat, cu vedere generoasă înspre fereastră. Purtarea bătrânului confirma firea lui malefică și parcă își pedepsea femeile pentru frumusețea lor care îi luase, cândva, și ultima pâlpâire din strălucirea bărbăției sale. Bărbatul își sprijinea păcatele în cârja lustruită și privea înspre fereastră la ochii care se stingeau ai bătrânei care parcă intenționat o aruncase pe fiică în gura devoratoare a bătrânului, îndepărtând-o de băieții proști care îndrăzniseră să o curteze pe când era o fetișcană vrednică și frumoasă.
Dar prea mult zbucium a îndurat mama văzându-și fiica pângărită, seară de seară, sub privirile îmbujorate ale lunii, și părea că tot misterul acela apăsător trebuia să se reverse pe umerii fetei care nu mai avea nici o putere să se împotrivească.
O viață limitată între patru pereți, alături de o mama cu mâinile frânte și un tată vitreg, avid de o altă carne mult mai proaspătă.
Când a rămas fără de mama, femeia a deschis larg porțile, ca o pasăre rănită, a alergat la magazinul satului și a cumpărat zeci de sticle cu alcool metilic, din acela sanitar, de curățat rănile în spitale. Parcă își construise în sine propriul spital și încerca să se salveze dintr-o lume îngropată, murdară și nedemnă.
Mult timp nu am înțeles mare lucru, nu știam de ce Leontina, femeia decentă și curată care nu ieșea niciodată de după poartă, umblă acum pe toate ulițele cu sticla de alcool etilic în mâna dreaptă. Căzuse în patima alcoolului și era veșnic pe drumuri duhnind a alcool, de parcă încerca să își curețe singură o rană, mult prea adâncă și veșnic suprasaturând.
Așa a ajuns după ce mama i s-a mutat în dealul crucilor și nu îi mai simțea privirile neputincioase pe la fereastră. Poate simțise o mare vină, sau poate o mare pierdere. Lumea vorbește că din ziua aceea se întorcea doar spre seară acasă și ajunsese o pradă ușoară pentru bețivii satului care o îngrămădeau, satisfăcându-și poftele în aceeași grădină, sub privirile îngrozite ale bărbatului cu chipul șters. -Blestemul, ziceau bătrânele. Nu sunt oamenii lui Dumnezeu.
Nu am știut pe cine să acuz. Eram mică și povestea asta am purtat-o cu mine o viață întreagă. De multe ori, când reveneam în sat, priveam banca aceea și mai scorojită, ca o pată, zărindu-le chipurile fantomatice, întrebându-mă dacă au existat cu adevărat sau doar a fost un vis urât în care vrei să zbori cât mai sus pentru a nu te atinge urâtul și mizeria sufletească.
Leontina- femeia de nicăieri- umbla ca o umbră prin mintea mea, încorsetată într-un trup chircit, turnându-și mult, mult alcool peste o mizerie care nu voia să îi mai iasă din suflet, și-atunci căuta bărbați cu care se îndemna la băutură și desfrâu.
Odată a dispărut și bătrânul și lumea satului parcă a răsuflat ușurată. Toți dădeau din umeri. Cine-o fi fost? Poate un diavol. Singurul om care le trecuse pragul a fost factorul poștal care primea dulceață și bacșișuri grase. Cine să fi fost? Pe cuponul de pensie scria: ofițer și lua o pensie cât 20, 30 de oameni la un loc. -Ducă-se! N-a fost omul Domnului...A fost purtat prin iad de ochiul dracului.
Și de dincolo de timp, o fetișcană frumoasă cu obrajii limpezi îmi face semn să tac...Poveștile astea din alte timpuri au miros iute de cenușă sau de carne arsă...

P.S. : personajele sunt imaginare

Cealaltă Leontină

Femeia părea decupată dintr-un tablou cu oameni pierduți pe o insulă necunoscută, ireal de albă, mirosind a curat şi a scorțișoară, Te șoca doar privirea ei sticloasă, o privire care îţi semnala durerea ascunsă sau poate o uşoară debilitate.
Era trecută de prima tinereţe. Locuia cu mama ei, o femeie ageră cu privirea inteligentă care o supraveghea îndeaproape,de parcă, din secundă în secundă, cineva imaginar ar fi putut să îi rănească şi mai mult fiica.
Treceam de la şcoală, zilnic, pe la poatra casei albe, curate, cu florile îngrijite şi extrem de vii, de parcă viaţa toată se scursese din trupul femeii suferinde şi se cuibărise în florile astea nocturne care se trezeau sub umbrele înserării împărătind miresme peste împrejurimile grădinii.
Casa semăna cu a noastră şi o priveam zilnic, în drumul meu spre şi dinspre școala.

Într-o zi, femeia asta albă, fără de vlagă, m-a observat şi ea. A întins mâinile spre mine şi mi-a şoptit hipnotic:
-Vino! Vino! Nu-ţi fie teamă!
Am urmat-o ca într-o transă şi m-am trezit într-o încăpere curată, mirosind a dulceţuri de toate felurile şi a levănţică.
Femeia şi-a strigat mama:
-Mama!!!Mama! Uite! Seamănă! Nuuu?
Am tresărit şi nu ştiam cu cine mă aseamănă. Brusc mi s-a făcut frică.
-Parcă ar fi ea! Vrei dulceaţă? Ochii ei hipnotici îmi sugrumau orice urmă de împotrivire,
Am dat din cap aprobator, mai mult ca să se termine totul cât mai repede şi să pot pleca. Înghițeam linguriţă după linguriţă privind suspicios reacțiile femeii de lângă mine.
S-a făcut tăcere. O tăcere apăsătoare, materializată, de ai fi putut să o atingi uşor cu mâna.
[Cine o fi femeia asta ciudată? Când am să pot pleca?]
Simțeam că se face noapte şi aveam atât de mult de mers până acasă. Ghiozdanul zăcea pe covorul înflorat din cordele dar nu îndrăzneam să îmi cer voie să plec. Timpul trecea. Femeia mă privea obsesiv, de parcă eram un mic șoarece pe care îl aștepta de o veșnicie şi care, în sfârșit, i s-a prins în cursă.
-A cui eşti?
-Învăţ aici, dar sunt din Neculcea, mă fâstâcesc.... Pe mama o cheamă Lenţa.
Femeia sare ca arsă. Strigă puternic:
-Mama!! Mama, e fata Lenţei. E nascută în aceeaşi zi cu ea. Dumnezeu e bun, mi-a trimis-o, mi-a trimis-o... Simt cum vocea i se stinge, Faţa i se transfigurează:
-Unde-i? Unde-i? Cine mi-a luat-o?
Bătrâna îmi face semn să ies. Fug. În urma mea aud un trup care se izbeşte puternic, simt zbaterile convulsive şi un gol parcă îmi dilatează sufletul. [Ce-a fost asta?].

Eram în primele zile la noua mea şcoală şi mi se întâmplau lucrurile astea fără de înţeles.
Ajung acasă tremurând, dar nu spun nimic, simţindu-mă puţin vinovată că i-am făcut rău acelei femei.

O chema Leontina, era verişoara mamei, Îi murise soţul şi era bolnavă, Aşa mi-a zis mama când am întrbat-o dacă ştie cine stă la casa de pe lângă scoală.

Zilnic, mâinile femeiii mă apucau de lângă poartă, strângându-mă sugrumător la pieptul ei înmiresmat de scorțișoară şi șoptindu-mi cu o voce de dincolo de timpuri:
-Vino! Vinooo!
Urmau dulceţurile. Apoi zbaterea ei neputincioasă întrebând-o nedumerită pe bătrână cine i-a luat fetiţa.
Într-una din zile am dezlegat taina durerilor femeii. A venit cu nişte poze în care un trup micuţ zăcea într-o poziţie ciudată. Nu mi se parea că doarme. Pe atunci nu ştiam că mor şi copiii şi nu ştiam cum să-mi explic starea trupului livid din hârtia ei veștedă și îngălbenită care tremura în mâna Leontinei.
Femeia plângea şi eu plângeam așteptând să vină bătrâna să mă elibereze.Urma fuga şi plânsul meu amestecat în plânsul Leontinei.

Într-un târziu mi-am dat seama că pot ocoli poarta cu prcina şi am luat-o pe undeva pe un deal, peste un câmp, pe lângă biserică, să pot evita starea aceea apăsătoare şi vizitele în camera întunecată, cu dulceţurile înghiţite în sec şi privirile dureroase ale femeii.

Am mai adus târziu vorbă mamei despre ce s-a întâmplat în primele mele zile de şcoală şi am aflat că Leontina a avut o fetiţă, născută în aceeaşi zi cu mine, dar a murit de meningită când era micuţă. După un timp, femeii i-a mai murit şi soţul şi:
-Iaca! S-a smintit, săraca, mi-a zis mama, văzându-şi de treburile ei.

Între mine şi Leontina s-a creat, cred eu, acea punte care leagă sufletele indiferent de vârstă. Şi chiar dacă terminasem şcoala generală, când veneam de la liceu, priveam în curtea ei ca să o pot saluta. Mereu mă cuprindea o milă amestecată cu un sentiment de vină. Poate pentru că am lăsat-o atunci să mă aştepte, zi de zi, la poartă casei, sau pentru că eram de aceeaşi vârstă cu fetiţa ei care îi fusese smulsă din braţe de cutremurul morţii.
Chiar şi acum, când am vizitat satul natal după un timp îndelungat, am privit casa Leontinei cu un fel de nostalgie şi cu teamă.

O casă fără de urmaşi,ca un om bolnav, cu pereţii scrijeliţi de gheara timpului, cu o curte împărăginită, cu nişte ţoale(pe care poate câlcasem atunci în camera cu miros de scorţişoară) în loc de ferestre, părea să-mi rânjească în faţă, spunându-mi nebuneşte:
-Ce credeai? Că timpul te aşteatpă pe tine, să treci tu când vrei şi să nu găseşti răni pe faţa satului? Pe faţa acestei lumi pe care tu ai uitat-o??

Îi murise mama.
Leontina o vreme a fost femeie credincioasă şi îşi ţinuse boala în frâu. Apoi a început să bea, să se degradeze. Boala o apuca pe drum. Se zbătea pe uliţele satului. Lumea o ignora. Se ridica singură şi se uita jenată în strânga şi în dreapta, pleca vinovată capul în pământ şi intra în curtea casei albe unde florile nu mai erau atât de vii. După o vreme nu i-a mai păsat de lume.
Durerea pierderii copilului îi golise complet sufletul. Umbla fantomatică de parcă ar fi murit o dată cu acel copil, altă dată cu soțul ei iubit și apoi, definitiv, cu bătrâna ei mamă.
-Cealaltă Leontină, o numeau oamenii cu dezgust.
-Leontinele, ziceau cârcotaşii, privindu-le cu dispreţ.
Erau femei stigmatizate, ocolite cu teamă şi repulsie.
Amândouă umblau ca nişte fantome cutremurate în privirile focoase de vărcolacii altor timpuri fumurii care le-au închis sufletele într-o invizibilă carapace a morţii.

Cu sticlele de spirt medicinal sub bluzele care nu mai miroseau de mult a scorțișoară, îşi făceau veacul prin culcuşul paznicilor de la CAP-ul comunal. Oameni, la fel de goliţi şi înfgiguraţi sufleteşte, ca şi ele.
Oare numele comun să fi atras o Karmă atât de neagra asupra lor de au sfârșit-o amândouă în baltă ucigaşă a alcoolului de proastă calitate?

Înfiorător şi trist. O dată am văzut neputinţa ei pe uliţele satului. Era o imagine devastatoare a unei persoane epileptice care îşi trăia o viaţă sexuală, neîmplinită, în clipele acelea de nebunie şi boală, mângâindu-şi tupul, dezgolindu-se indecent în faţa lumii. Gemând erotic, necontrolat, rupându-și hainele cu mâinile îndiavolite, Scotea sunete ciudate, de parcă ar fi vorbit într-o limbă total necunoscută. Râdea spasmodic și complice unui partener imaginar.

Oamenii îşi spuipau în sân şi se îndepărtau cu paşi repezi:
-Au intrat diavolii în ea. Îşi fac veacul în trupul ei şi o au de muiere. Nu s-a mai săturat de băutură. De s-ar trezi maica-sa.

Şi parcă văd ochii îngrijoraţi ai bătrânei prin mulţimea de capete curioase, dezaprobatoare, privind întrebătoare spre cer:
-Pentru ce mi-ai luat-o. Doamne!!
Era clar că cineva îi furase puritatea, credinţa, mirosul de levănţică şi demnitatea aceea bolnavă de demult.

Nu mai rămăsese din Leontina decât o umbră crescută între pereţii unei case cândva albe. Pierduse totul. Doar gustul alcoolului o mai ţine ca pe o umbră vie,  pe un tărâm deja apus.
Ochii îi erau stinşi şi se aprindeau demonic în aburii alcoolului.

Privesc spre cer.
Acolo Leontina a plecat stinsă, pe neobservate, cu ușoara ei debilitate ascunsă sub un obraz suferind şi bolnav.

-Vino! Vino! Păreau să mă cheme nişte mâini vâscoase pe care timpul i le-a smuls.

Şi, până la mine, încă răzbătea ecoul acelor vorbe strigate, apoi şoptite, din ce în ce mai pierdute.

Da. Parcă o mai văd. Ţesută într-o carpetă ţărănească, alături de celaltă Leontină.

Stelică

P.S.: întâmplările, locurile și personajele sunt imaginare, orice asemănare cu realitate este întâmplătoare. :(
-Ce naiba , ţaţaie, îl mai ceteri atât, doar ştii cum l-a făcut mă-sa, că doar în tinda matale l-a scăpat când era crud . Cum ai vrea să fie? Lasă-l în pace! Şi mama se supăra mereu când cineva îl necăjea pe Stelică. E verişorul meu cel mai mare. Cred că a fost atins în primii ani ai copilăriei de meningita care a bântuit prin anii ``50-``60.
E blând, tulburător de bun, merge șontâc, trăgându-și ușor piciorul bolnav, iar mâna dreaptă o tine mereu la piept de parcă ar vrea să se apere de cineva imaginar care încearcă să îl lovească. Nu a învăţat carte şi mi-l amintesc cum era obligat de tatăl lui să meargă la şcoală. Omului parcă îi era ruşine să recunoască faptul că el, şef de echipă la CAP s-a pricopsit cu un așa copil. Aveam casa aproape în aceeaşi curte, pentru că bunicul Paladi le dăduse o bucată de pământ cât să își facă o gospodăria și să intre în rândul oamenilor. Nu de puţine ori vedeam prin gardul de sârmă cum îl loveşte peste cap, strigându-i furios: -Dumnezeii mă-ti di prost! Cine mama dracului te-a făcut aşa di prost! Îmi dădeau lacrimile şi aş fi vrut să strig, dar şi mie îmi era frică de moş Niculae pentru că ne înjura pe toţi când ne întorceam de la şcoală şi dacă era noroi, și ne mai țineam de gardul lui cu mâinile ca să nu ne murdărim , apărea ca din senin trăgându-ne câte o vargă peste degete. Când îi auzeam glasul răguşit de la ţigară şi înjurăturile şuierate printre dinţi, scăpam mâinile de pe gard nimerind în noroiul cel mai mare. Atunci, ne ridicam și o luam la fugă.
Culmea era că uita repede ce ne-a făcut şi a doua zi ne vorbea frumos ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. I-am spus mamei de multe ori că l-am văzut pe moș Niculae cum îl bătea pe Stelică şi mama l-a rugat să fie mai blând. -Îţi convine, Lenţă sî vorbești aiurea...Ci ai tu cu mini?! Nu vezi cu ci m-am pricopsit? Cu ci i-am greșât eu Lu` Dumnezău? -Lasă-l, măi, Niculai. Ai sî vezi tu că o să câştige şi el, cum o putea, o pâne,! Stelică, dacă nu poate să învețî, nu poate! Înțălegi șî tu asta, cî ti audi lumea șî s-o uita la noi ca la urs.
Totul se reducea la o simplă discuţie, fără vreun rezultat.
Bătăile continuau şi eram oarecum supărată pe Stelică pentru că nu fugea niciodată din calea lui. El stătea cu capul în jos de parcă ar fi fost paharul în care moș Niculai trebuia să îşi verse amarul. Pentru mine, Stelică era cel mai bun copil din lume. Ne vorbea blând, nu se supăra când îl porecleau copiii, ,,Şodorogul,,. Chiar răspunea la numele ăsta de ocară cu faţa senină şi cu o acceptare a situaţiei lui de copil bolnav. Mie îmi spunea, frumos ,,Dorinica,,. Aşa mă numea chiar şi când eram învăţătoare şi mă întorceam acasă în vacanţe, nu uita să mă dezmierde. Simţeam o bunătate pe care oamenii normali nu o pot avea. Lui îi lipsea orgoliu pe care îl au cei care își doresc mai mult de la viaţă. Părinţii i-au murit cu mult înainte de a muri mama mea, pe care el o iubea şi o numea ,,naşa,, şi de la care aştepta mereu o vorbă bună. Venea zilnic pe la noi, se aşeza pe pat şi stătea câte o oră, două. Îl serveam cu ce aduceam de la ,,oraș,, şi era aşa de bucuros, ca un copil mai mare. Fața i se lumina şi i se însenina ca niciodată. Stelică se angaja în fiecare vară, cioban. Aşa l-am ştiut mereu. Lucrurile nu s-au schimbat nici acum prea mult. După vreo 15 ani m-am întors în satul natal. Casa părintească am vândut-o unor vecini. Acum, nimeni nu mă mai aștepta. Ograda arăta altfel, parcă eram niște străine care se privesc pe furiș cu ochi suspicioși.
Noii stăpâni au tăiat nucii de la poartă şi au construit un gard metalic, neprietenos, din spatele căruia mă privea îndoliata mea copilărie.
Totul era trist.
Locul arăta ca o fortăreață care se pregătește de război. De fapt, războiul îl duceam cu mine . Auzeam clar ecoul glasului străbun care îmi adresa vorbe de ocară. Aş fi vrut să fug, să nu mai văd nimic, dar trebuia să stau. Oamenii ne-au înconjurat. Localnicii s-au bucurat să ne vadă, unii mai mult, alții mai puțin, dar s-au anunțat unii pe alții şi ulița satului s-a umplut de puținii oameni care au mai rămas pe acolo, la marginea lumii.
Am stat, împreună cu sora mea, vreo două ore de vorbă cu ei şi am coborât să îmi revăd iazul în care mă scăldam când eram mică. M-am plimbat pe celelalte ulițele, am mângâiat copacii de la poarta casei mele să le simt seva, viața uitată din copilărie.
Îmi aminteam fiecare clipă când tata a plantat acei pomișori, îmi aminteam gustul dulce-acrișor al fiecărei fructe, îmi aminteam toate juliturile de la genunchi de pe vremea când mai cădeam din brațele nucului, chiar și mirosul frunzelor sale sub care mă adăposteam ca să nu mă vadă nimeni şi stătea acolo câte o zi întreagă. Aveam o adevărată căsuță construită de frații mei și de aici, de sus, spionam tot satul. Ascultam ce zice unul, altul. Aflam secretele copiilor, apoi le ziceam ce au zis şi despre cine şi erau disperați să afle de unde știu atâtea. Nu spuneam nimănui pentru că era marele meu secret.
Ceva a mai rămas totuși neatins: -Măcar au lăsat prunii şi salcâmii! vorbesc eu unui personaj imaginar, destăinuindu-mi deznădejdea. Mă bucur de toate astea ca un copil. Fac multe poze. Aş fi vrut să intru prin pereţi, să mai simt viaţa de odinioară, să întâlnesc părinții, frații și vecinii, ascultând ,,preferata,, la singurul radiou din sat. Și să mă mai bucur de bucuria lor. -Nu se poate intra! La ei nu intră nimeni! Vin doar duminica şi nu primesc pe nimeni, îmi zice o vecină. Doooamne, ce-am păţit o dată!. Cât pe ce să mă dea pe mâna poliţiei pentru că-mi căutam nişte pui prin porumbul lor. Au tăiat și nucii, ba noi am vrut să facem reclamație la primărie, la poliţie, pentru că nucul e ocrotit de lege, dar bărbată-su ne-a ameninţat. Apoi, ne-am liniştit, că nu vrem necazuri. Oricum copacii era tăiaţi. Ce mai putea face?
Despovărată de răcoarea și umbra nucilor, casa părintească părea că își plânge neputința. Chiar și satul mi se părea trist, cu toate culorile lui țipătoare, cu toate reparaţiile moderne. Eu încă aştept să văd oamenii de altă dată, să apară de după colţurile caselor. Dar nu mai apare nimeni. Ba da, cineva descremenit din negura Timpului părea să-mi readucă acel sentiment de căldură sufletească. Pe movila lui moș Paladi, cum îi spuneam noi când eram mici, se zărește un chip slăbit de necazuri și nevoi care îşi trage un picior din ce în ce mai greu. Mâna o ţine la piept ca pe o comoară. E Stelică, verişorul nostru cel blând şi răbdător.A aflat de la nişte oameni că suntem în sat şi chiar dacă nu a crezut, a venit într-o fugă să se convingă. Mă îmbrăţişează cu aceeaşi căldură şi îmi spune aceleaşi vorbe, de parcă timpul le-a ţinut ascunse undeva în sufletul lui curat: -Ai venit, Dorinica? Ştiam eu că o să îţi fie și ție dor, cândva, de locul unde te-ai născut! - Mi-a fost dor mereu, îi spun aproape lăcrimând. Mi-a fost dor, mereu, mereu, de tot, de toate, de toţi! -Ştiu! Ştiu! Ai rămas şi tu singură! Ai rămas la fel de singură ca mine! și în dosul pleoapelor lui se strâng lacrimi amare.
Și aceste lacrimi cristaline sparg ochii lui îmbătrâniți, învățați cu greul și cu Răul. Aud șopotul lor îndererat ca o ploaie mocănească de vară, răcorindu-i sufletul vărsat. Am atâţia oameni lângă mine, copiii, prietenii, dar Stelică îmi spune un mare adevăr, pe care nu l-aş putea recunoaşte. În sufletul meu sunt singură. La fel de singură ca el, așa cum m-au lăsat ai mei când au plecat, fără să-mi lase un semn. Vreau să plec mai repede de aici. Mă copleșește ziua asta arzătoare cu lumina ei nepământeană. Aş rămâne pentru veşnicie la poarta nouă ferecată ateptând ca timpul să îşi încordeze acele şi să pornească invers, invers. -Să mai vii, Dorinica, auzi, să mai vii! Să nu laşi să treacă atâta timp! Ei te aşteaptă! Să vii să le mai pomenești numele, din când în când. Flutur o mână ușor, ca o aripă zdrobită şi nu știu dacă o să mai am curajul să mă mai întorc acolo, cândva . Îmi vine să pornesc, aşa, ca un somnambul peste ape să caut capătul celălalt al copilăriei mele, să găsesc din nou acele uliţe prăfuite şi copiii cu tălpile crăpate. Să vină cu toţii, să mă strige la poartă, ba uneori m-aş mai lăsa învinsă la unele jocuri, numai să le fiu pe plac. Aş vrea să încorc timpul ca ei să nu plece, să fie mereu cu mine, să le mai pot spune poveşti inventate şi ei să le asculte, ca altădată. Dar veştile vin biciuitoare şi aflu cine a mai trecut dincolo de apa pământului, pe tărâmul îndepărtat al umbrelor.
Visez mereu cum mă întorc acasă. Niciodată nu e ziuă. Mă întorc orbeşte, pe un întuneric de smoală şi trec o punte care nu se mai sfârşeşte niciodată. Pe malul celălalt e multă lumină. Părinţii, fraţii, oamenii satului îmi fac semne, se agită, dar totul se petrece într-o muţenie totală. Eu nu aud nimic, doar văd luminile şi forfota satului nerăbdător să mă aibă alături.
Visul se repetă, se repetă. A devenit obsesiv şi parcă ameninţător. . Acum totul e trist. Aşa de trist, încât dacă timpul mi-ar permite, aş dispărea fără de urmă. Imagine lui Stelică se estompează uşor, uşor, satul se ascunde într-o negură albastră. Trenul șuieră înfundat. Cobor. În 5 minute sunt acasă. -Mama, unde ai fost? Te-am sunat! Tu nu răspunzi la telefon? mă întreabă copiii mei neliniștiți. -Am fost departe! Foarte departe! Sunt atât de obosită încât simt că ar trebui să dorm măcar un an ca să îmi pot reveni. Călătoriile aste în trupul Timpului, uneori pot fi ca nişte semne adânci de întrebare adânc săpate în obrazul zgrunțuros al Vieții.

joi, 7 iulie 2016

S-au rupt sindicatele...

S-au rupt sindicatele!!! Simplu şi nesimţitor...ca o ploaie călduţă de vară. Totuşi vestea a căzut ca un trăsnet pe deasupra capetelor zecilor de mii de cadre didactice ieşene... Posturi de televiziune influente se întreceau în anunţarea iminentului dezastru. Din clipa în clipă, de pe buzele unor jurnaliste plictisite ieşeau, cam prăfuite, cuvinte impersonale : ,,Un învăţător ieşean rupe sindicatele din învățământ în două.,, ,,Ceea ce nu credeați că se întâmplă, s-a şi întâmplat: Învăţătorul ieşean a rupt Federaţia Sindicatelor din Învăţământ în două,,.
Şi verbul ,,rupe,, cădea ca un bici împletit, pe spinarea bieţilor oameni. ,,Ce ne facem, ce ne facem?,, se tânguiau aceştia pe la colţuri, ştergându-şi lacrimile când nu îi vedea nimeni. A doua zi dimineaţă, printre navetişti, vestea se plimba mândră, din gură în gură, spusă pe un ton clar, răspicat, deşi pe alocuri înzorzonată, aşa cum îi şade bine românului când se respectă. Gura târgului vorbeşte despre neînţelegeri băneşti, despre amante cheltuitoare, despre interese personale şi alte matrapazlâcuri ferite până atunci ochilor de rând. Dar iaca, sosise vremea ca ochii de rând să vadă, urechile să audă şi ,,gurile,, rele să vorbească... -S-au rupt sindicatele??? şopteau unii profesori îngrijoraţi. -Şi noi cui mai ,,donăm,, cei 2%? Cine ne mai apără ,,interesele,, ? se întrebau, chiar dacă în subliminal făceau legătura dintre banii lor şi cheltuielile cu acele complexe hoteliere pe care le construise sindicatul, ca o entitate vie ce se credea, şi pe ei nu i-a întrebat nimeni, niciodată, dacă doresc acele complexe, sau ce să mai zicem despre investiția grandioasă de la Ciric. Nimeni nu i-a mai întrebat, parcă, despre ,,lucrurile,, astea în care li se scurgeau printre degete banii, sau cam aşa ceva...însă nu reuşeau să pătrundă mai adânc în miezul problemei pentru că se scufundau în hăţişurile sorţii. Printre alţi navetişti somnoroşi, murdari, prăfuiţi, profesorii moţăie şi ei, făcându-şi în minte calcule: 2 milioane pe întreţinere, un milion internetul, un milion jumătate excursia celui mic, cel mare are şi el nevoie de abonament...Se cam duce salariul. Şi mâncarea? Ei, câţiva cartofi, fasole din belşug...Ce dracu` nu înţelegem şi noi o dată că e criză...,,Testul, am uitat de testul de la sfârşit de capitol,,... Dar astăzi nu mai aveau timp de gânduri simple şi de moţăieli. Astăzi se rupeau sindicatele şi ei nici măcar nu ştiau dacă nu le spunea doamna aceea durdulie, blondă, care coboară... cui îi mai pasă pasă în ce haltă insalubră coboară şi ea...Important era că le aducea vestea şi le-o aducea aşa, pe tavă. Ei doar să o tălmăcească, să o aprobe sau dezaprobe. -Eeeeiii, şi ce-i cu asta? Cu ce ne ajută pe noi sindicatele? răbufneşte glasul piţigăiat al doamnei de matematică, cea veşnic scufundată în corectarea testelor, a fişelor, de nici nu îi cunoştea nimeni vocea. De fapt, doamna abia anul ăsta se lipise de grupul lor, înlocuind-o provizoriu pe titulara care a plecat pentru un an la cules de căpşuni, in Spania. Apoi, de parcă nu ea vorbise, îşi scufundă iar capul micuţ, cu obrajii bucălați, în mâzgălirea acelorași testelor, cu roşu sau violet pentru că eram amenințați cu penalizarea dacă mai stresăm elevii cu roșul nostru iritant. -Auzi la ea, cu ce ne ajută pe noi sindicatele? sare un domn străveziu, foarte slab, cu figură de cioclu(cică e profesor de religie-cam nesăbuită asociere dintre fizic şi meserie). Dar cei 4% pe care ni i-a dat sindicatul? Dar cei 12% pe care ni i-a câştigat în instanţă? Dar biletele de concediu în ilustrele lor hoteluri?...De ele ce mai ziceţi? Domnul se roşeşte, se roşeşte şi se aşază lângă preocupata profesoară, așteptându-și nerăbdător răspunsul. Se vede treaba că doamna nu are nici azi chef de discuții şi domnul cedează, într-un târziu, căzând vlăguit pe canapeaua zoioasă și incomodă a vagonului comun. ,,Frate, o să faci infarct, i-aş zice,,. Dar omul parcă îmi aude gândul şi se ridică ameninţător, arătându-mă cu degetul și încercând o altă cale de lămurire: -Toţi le ştiţi pe toate. În ţara asta.nimeni nu e cinstit...În ţara asta şi dacă sufli mai des ţi se strigă că ai furat cam mult aer...Cum mai vrem să trăim, cu frica asta în sân, bănuindu-ne mereu unii pe alţii? zici sugrumat aproape izbucnind într-un plâns nervos, cu tremurături și sughițuri. Trenul scârțâie răguşit şi de ce nu ar scârţâi, că doar a fost adus de la second hand, din Franţa, ca să îşi dea duhul pe aici. ,,Nu vă aplecați peste fereastră,, scrie mare cu vopsea neagra, într-o franceză impecabilă, de parcă francezii ne-ar fi ghicit gândurile navetiste. Ştirea nu s-a stins prea curând, ba a căpătat noi dimensiuni şi mii de nuanțe, luând proporţiile ,, bulgărelui de zăpadă,,.
Ca orice ştire de primă pagină se întindea languroasă pe paginile principale ale ziarelor locale, ocupându-şi binemeritatul loc prim. Apăreau poze şi informaţii compromiţătoare despre cei doi. Unul că ar fi luat un credit pe care nici în ziua de azi nu l-a mai înapoiat, ba a mai şi scăpat de urmăritori ( ca-n filmele western, cu Winnetou), iar spre a sublinia controversatul adevăr, se ataşa mai jos o imagine tulbure, cu un individ extrem de dubios care ţine o mulţime de bani în mânâ, privind suspicios în jur, celălalt era imortalizat sărutându-şi pasional amanta, pe după un gard foarte înalt, împrejmuit cu sârmă înghimpată, aşa de înalt, încât nu îţi mai dădeai seama dacă era el sau cineva care semăna numai la chelie cu el, în imaginea înceţoşată și foarte neclară. Amănunte picante ne aduce şi lidera de sindicat de la ultima şedinţă. -Învăţătorul, zice ea, e un om onest, uite ce a zis despre... Credem pe cuvânt, fără să clipim, că aşa suntem noi învăţaţi de mici...Adeziuni, formulare, semnături..-- -Mergem cu el? ne întreabă ea sugestiv. -Mergem... După două zile se anunţă vizita(de fapt prima vizită de când lucrez eu în învăţământ) a celuilalt lider de sindicat. Aflăm aceeaşi poveste despre credit, despre nereguli presupuse. Omul îşi apără interesul propriu cu o îndârjire de nedescris. Prin minte îmi trece gândul că nu a mai fost niciodată în şcoala noastră şi mă miră faptul că ne vorbeşte atât de deschis şi că ne spune nişte lucruri nesemnificative dar nu aminteşte un cuvânt despre banii noştri investiţi în afacerea socrului său, la Ciric, sau despre(Doamne fereşte) presupusa amantă care o fi înfulecat ceva şi din banii noştri. E sfârşit de an, sunt foarte obosită şi bănuiesc faptul că nu arăt prea bine. Mă aşez în scaunul din dreapta liderului transpirat şi nervos şi mă gândesc să îmi susţin un punct de vedere care mă macină de la început de an şcolar. Îl anunţ că am şi eu o problemă pe care vreau să i-o semnalez. Liderul mă priveşte pieziş...V-am zis, eram foarte obosită, nu cred că aveam ceva în comun cu cea cu care se săruta presupusul lider după acel gard foarte ănalt...Omul mă ocoleşte cu bună ştiinţă...Crede că renunţ...Poate crede că sunt femeia de serviciu. Mă uit pe sub catedră, înspre picioare mele şi tresar oarecum ruşinată când îmi văd papucul din dreapta puţin desfăcut în vârf... Parcă mi se face jenă de mine, dar totuşi nu o să renunţ pentru un papuc desfăcut la vârf, nu? Şi izbucnesc, aşa ca domnul de religie din tren, dar de pe un alt palier de idei. -De ce v-aş susţine pe dumneavoastră ca lider al meu de sindicat, dacă dumneavoastră ca şi lider aţi declarat pe un post de televiziune că nu susţineţi cauza profesorilor care şi-au echivalat studiile. Mă simt nedreptăţită să contribui cu nişte bani acolo unde eu nu sunt susţinută... Omului nu-i vine a crede...El venise să plângă. Cauza lui e nobilă. Oare de ce ar trebui ca el, ditamai liderul de la centru, să se complice cu indivizi din ăştia dubioşi, cu pantofii desfăcuţi? pare să se întrebe el, uşor tulburat de neprevăzuta situaţie... -Pe mine m-aţi auzit spunând aşa ceva? întreabă el prostit, simţind cum pierde teren, dar imediat se redresează. -Pe dumneavoastră, sigur. Cum aş putea vorbi, dacă nu v-aş fi auzit spunând lucrurile asta? insist. -Era doar o discuţie politică, bineeeîîîînţeleees căăă văăăă susţin, se bâlbâie el, vizibil iritat. -Mie mi se pare că din discuţii domniilor voastre, cele politice, pierde întotdeauna doar omul de rând. Sincer eu nu aş pleda pentru sindicatul dumneavoastră. Se lasă tăcere. După o vreme, lidera noastră de sindicat sparge tăcerea şi spune: -Să ştiţi că eu nu am trimis încă actele de adeziune. Omului îi vine inima la loc: -Foarte bine aţi făcut! Foarte bine aţi făcut! Şi se îndreaptă victorios spre uşă. Încă o bătălie se pierde sau se câştigă... Mă simt ca un miel la tăiere. Din nou în burta lupului. Din tocul uşii răzbate un glas impersonal, lipsit de convingere: -Iar pe dumneavoastră, n-am să vă uit... Nu ştiam dacă e o promisiune sau o ameninţare,,,
S-au rupt sindicatele....Nesimţitor de simplu.
A doua zi, semnam noile adeziuni...completam noile formulare... -Mergem cu liderul vechi? întreabă doamna noastră, lidera de sindicat. Ce să zic, e un om destul de onest, e un om influent, e...un...om...cinstit... -Mergem...Mergem, şoptim noi tot mai stins şi ne facem în minte vechile calcule : 2% la sindicat, 12% la sănătate, 2 milioane la întreţinere.......................................................................................................................