Mure cu miros de pește

Câteva zeci de picioare desculț, crăpate şi înnegrite, mici şi subțirele aleargă prin praful călduț al zilei însorite de vară, ridicând deasupra nori cenușii ca o pânză străvezie de prins păianjeni. - Mergem la mure! strigă, din fuga asta nebună, o fetită mai dolofană. În fiecare duminică mergeam ,,devale,, în ,,jos,, la cules de mure. Eram copii săraci şi dulciurile pentru noi erau mofturi de zile mari. Dacă aveam noroc şi găseam ouă de raţă sălbatică pe malul iazului, era o mare bucurie şi un neaşteptat prilej de a împărţi frăţeşte spiralele cu cremă de vanilie sau fistic pe care ni le cumpăram de la dughiana lui Firman. Dughiana era de fapt o căsuţă cu geamurile lăsate, cu gratii ruginite care porneau din pământ şi se ridicau până aproape de streașină.

Înăuntru mirosea țipător a gaz, a rachiu ieftin şi a biscuiţi. Oamenii stăteau aliniați la raft şi mai cereau câte o cin`zeacă. Firmănoaia le turna cu îndemânare în paharele soioase, atâta cât li se cuvenea, apoi fixa dopul de plută, apăsându-l cu mâna ei mică şi delicată. Îmi plăcea femeia aceea mică din dosul tejghelei şi mă rugam să nu treacă ouăle verzui, de raţă, găsite pe malul pârâului, prin cercul ei metalic, cu care le măsura atentă de fiecare dată. Cele care trecea prin veriga de metal valorau doar 50 de bani, iar cele ,,mari,, care se opreau în burta lui, deveneu mai valoroase, şi luam pe fiecare câte 80 de bani. De aceea noi aşteptam cu pumnii strânşi ,,sentinţa,,. Uneori femeia îmi zâmbea într-un mod straniu şi asta mă făcea să o cred vreo zână bună, îmbrăcată țărănește, pogorâtă pe o rază de soare de pe meleaguri îndepărtate, în lumea asta adevărată.

De la o vreme începeam să simt foarte clar faptul că dincolo de orizontul limitat al sătucului nostru se află şi alte locuri, vii, nerăbdătoare să ne cunoască şi să ne arunce în gura neobosită a vieţii. Încă nu ştiam pe deplin de toate astea, și chiuiam cu toţii coborând la vale printre porumbii tăioși și zdraveni ca nişte copaci tineri cu braţele puternice. Alergam fără să ne pese de frunzele-săbii care ne tăiau adânc, lăsând desenele roşiatice, ca nişte arabescuri, țesute pe trupurile noastre mici şi arse de soare. Fiecare culegea cu nerăbdare murele cărnoase, lăsând zeama negricioasă să i se prelingă pe obraji. Nu vorbea nimeni. Era ca într-un ritual al mayaşilor care se pregătesc de război. Din când în când, câte unul striga: auuu! şi sărea în sus de durere pentru că rugii ne înţepau scurt, muşcându-ne fără de milă degetele umflate.

Nici nu prea conta că eram unşi din cap până în picioare de lichidul lipicios, dulce-acrişor. Oricum după asta o să urcăm pe hudiţa Ologului (o să o necăjim puţin pe mătuşa lui) şi apoi o să urcăm dealul spre bulhacul Wikingului. Numai de n-ar fi sticle sparte prin apă. Wikingul, Gheorghe Tofan chiar asta făcea. După ce își bea tot rachiul puturos, contrafăcut cumpărat de la Firman, spărgea cu ciudă sticla şi o aruncă în bulhac:na! striga el cu duşmănie, aruncând fulgere din priviri. să îşi taie picioarele ,,împeliţaţii aceia de copchii când or veni să se bălăcească și mi-ar speria peștii Alergam, alergam făcând un zgomot infernal. Deodată ne oprim cu toţii la fântâna Ologului, atât cât să îi facem în ciudă mătuşii Roşoaia. Zdrăngănim găleata, ne împingem, chicotim şi, în sfârşit, mătuşa apare cu o nuia în mână. Se repede glonț înspre fântână, suduind şi făcând gesturi disperate ca să ne alunge. Din repezeală dăm drumul găleţii şi lanţului care coboară huruind şi scuturând cu totul fântâna, apoi se scufundă cu o bufnitură de nedescris.

Ieşită din fire, mătuşa striga la noi şi ne ameninţa apărând ca din senin, de după gardul de nuiele. Luaţi prin surprindere chiar ne speriem şi o ţinem într-o alergătură, pe nerăsuflate, până la bulhac. Dăm târcoale bordeiului Wikingului. Auzim un sforăit ca de urs sau de uriaş desprins din pagină de poveste.

Suntem liniștiți.

-Doarme...Ssst! ne facem semn cu degetul la gură, unii, altora.

Până înspre seară putem să ne bălăcim alăturea de peştii pe care omul se aştepta să-i prinde cu ,,oala,, mai pe înserat. Nu prea ştiam ce o să mai prindă după vânzoleala noastră. Când era larma în toi, de pe coama dealului auzim glasul tunător al omului trezit de hărmălaia pe care o făceam. Suntem înjuraţi în toate felurile şi amenințați cu moarte. Ieşim, fricoşi, ca niște șoareci muraţi şi o luăm la fugă care încotro. Abia pe la jumătatea drumului îmi dau seama că îmi curge ceva din picior şi văd un ciob destul de mare cum îmi stă înfipt într-un călcâi. Încep să plâng dar nu pot să mă opresc din alergat. Simt tăietura din ce în ce mai adânc. Acasă tata mi-l scoate cu un ac mare. Plâng şi îmi zic în gând că nu o să mai merg, altădată, aiurea prin bulhacele oamenilor. În minte îmi vin şi zecile de lipitori umflate şi gelatinoase care ni se băgau uneori pe sub piele, de ni le scotea mătuşa Aglaia cu un cârlig de împletit ciupici. După ce tata îmi leagă piciorul strâns cu o cârpă şi îmi toarnă gaz pe rană, uit ce mi-am promis şi pornesc pe drum în căutarea celorlalți copii. -În seara asta o să mergem la un priveghi, spune fetița aceea dolofană, pe care noi o porecleam ,,mucoasa,, și care de acum ne devenise un fel de şef de trib. O murit moş Maxîn, cel din capătul din jos al satului. Trebuie să mergem și noi. -Da` eu n-am mai fost la mort... încerc să mă fofilez, puţin speriată de ceea ce avea să urmeze. Nu ştiu cum trebuie să fac... -Ei, facem şi noi ca toată lumea. Mergem când se întunecă. Zis şi făcut. Mă trezesc în faţă cu moartea sau mortul. Moş Maxîn era îmbrăcat frumos, frumos, dar era rece ca un țurțure de gheață şi palid ca oamenii din ceară. Moartea plana în chip de pasăre uriașă pe deasupra lui, fâlfâindu-și aripile negre. Am pus banii de hârtie pe piept şi am pupat mâna mortului că aşa a făcut şi mătușa Lupăneasa, după ce a colecționat pe colțul baticului câteva lacrimi, în amintirea vremurilor trecute pe când moș Maxin era om vrednic și o mai lua cu ziua la desfăcat de porumb.. ,,Parcă se pregăteşte să plece la târg, la Săveni,, îmi zic în gând şi mă uit lung la chipul împietrit, fără de suflare. Ne așezăm pe laiţă şi ascultăm vorbe de oameni mari. Pe la miezul nopţii, băieţii mari încep bătaia cu ,,ţoaşca,, şi primim fiecare câteva cârpe strânse sub formă de minge după cap, aşa ca să ne ajungă privegherea. Tacem mâlc şi nu ştim cum să ne luăm tălpășița și să plecăm odată acasă. Dacă am fi luat-o singuri spre tindă, am fi trecut prin bătaia aspră a ,,ţoaştelor,,. Aşa era regula, ca fiecare să stea cât mai mult la priveghere, altfel era bătut cu acele cârpe strânse ghemotoc şi legate cu un fir lung de aţă. Te lovea şi nici nu știai cine, doar auzeai chicote pe la spate şi mai primeai şi câteva ghionturi zdravene. Deodată mortul se ridică. Noi înlemnim de frică. De fapt era o glumă a băieţilor mari, care au legat mortul, de cu zi, de după brâu, cu o sfoară şi acum o trăgeau ca să ne sperie. În sfârşit, din îmbulzeala iscată, reușim să ajungem pe uluită şi ne continuăm aceeaşi fugă de cu zi.

Ajunsă la geamul casei parcă simt mâna rece şi ţeapănă a mortului cum mă cuprinde de după gât. Strig ca muscată de şarpe: -Mama!!! dă drumul!!! Şi bat în geam de se cutremură casa. -Hoooo, nebuno!! îmi strigă fratele meu. Cine te pune să mergi la miezul nopţii pe la morţi? Tac aşa cum tace peştele în balta Wikingului şi îmi trag plapuma peste cap. În seara aceea toate duhurile pădurii păreau să se fi refugiat în mine.