luni, 18 iulie 2016

Visuri destrămate




-Săraca, i-au rămas copiii pe drumuri, murmurau femeile, târându-şi paşii până la casa moartei, la priverchi...
-Ce, Doamne iartă-mă, o fi pedepsit-o aşa de tare?
Curtea era plină de bălării. casa moartei părea de mult părăsită. Şura cândva plină, îşi rânjea gura ştirbă...
-Erau oameni la locul lor, până a venit aista de prin ţară şi se tot cuibăreau pe la Anica, ziceau unii.
-Cuminţi şi la locul lor, aşa îi ştiam, şoşoteau vecinele. El, bărbată-su, puţin cu duhul, dar ea -vrednică şi harnică. O duceau, cum puteau, cu bune şi cu rele, dar măcar îşi creşteau liniştiţi copiii.
Parcă uitaţi, parcă rămaşi deja ai nimănui, copiii se îngrămădeau unul în altul, acoperindu-şi cu mânuţele mici rănile crăpate şi rupturile hăinuţelor ponosite.
-Când vine mama? întrebau ei, dar parcă aruncau întrebarea într-un perete nevăzut, pentru că nimeni nu se sinchisea să le răspundă...
-Cine-i femeia aceea albastră de pe masă? Nu-i mama...De ce doarme la noi pe masă? Şi trei şiraguri de lacrimi încercau să înduplece pentru o singură dată cerul.
..........................................................................................................................................................
Undeva, într-o cârciumă a satului, bărbatul cu ceafa groasă şi privirea încruntată de tătar, vorbeşte cu paharul pe jumătate gol. Se clatină, se clatină ca o păpuşă dezarticulată surâzând nebuneşte:
-Proasta!!! Ce credea? Urâta. Aveam nevoie de o femeie. Nu se uita-n oglindă? Cum s-o iau de nevastă? Nebuna. S-a spânzurat. Să-i fie de bine. Urâta. Şi măsele scrâşnesc, nestăpânind furia gratuită a amorezului de ocazie.
Oamenii din jur îşi dădeau coate dar nu îndrăzneau să îi reproșeze. Era aprig la mânie. Nu odată a mâncat pahare pisate în crâșmă de se cruciseră sărmanii țărani, secătuiți de aburii alcoolului și de muncă. De frică l-au numit omul necuratului. Nici cu mamă-sa nu s-a purtat mai omenește. Când a murit le zicea celor din sat că ar duce-o în cartofi şi sigur ar fi scăpat de toţi gândacii de colorado.
Aşa se limpezea povestea despre spânzurata, cum o numea el, fără să se gândrască la copiii orfani, la bărbatul puţin cu duhul care poate n-o să îi mai îngrijească aşa cum trebuie, sau la familia destrămată dintr-un egoism uriaş.
Lumea ştia multe despre ei. Că vorba aceea, ochiul satului e mereu treaz, mereu la pândă, dar nu poate face nimic, doar priveşte dezaprobator, mulţumindu-se că nu a căzut pste el păcatul. Unii mai zicea:
-Ştiam de ei...Uneori, când era singur acasă, ea-i dădea târcoale. Doamne iartă-mă, dar trebuia să se gândească la ce-o așteaptă. El o chema în casă când trecea cu sapa, înspre câmp, pe la poarta lui. Nu zicea niciodată ,,nu,, şi intra nestingherită, aşa, ca o oaie la înghenunchiat.
-Taci, ţaţă, zicea alta mai cu frică de Dumnezeu, că te-aude cel de sus şi îşi scuipa în sân.
-Ieşea doar spre seara. Uita de copchii, de bărbată-su...Ce-i drept, el, bărbată-su era cam sărăcuţ cu duhu...Da` până la urmă tot şi-a dat seama unde bate nevastă-sa şi se cam săturase şi el de batjocoră, continua femeia luată de val. Parcă nevoind să audă vorbele vecinei credincioase. Na! Aşa! Să îşi verse şi ea năduful...Ce? N-o încercase şi pe dânsa ,,necuratul,,,? Dar a zis hotărât: Nu!!! Tare şi răspicat să audă şi el, necuratu`. Şi închide ochii oarecum a părere de rău.,, Ce, Doamne iartă-mă?,, se întreaba în gând speriată, parcă simţind mâinile aceluia cum o achipuie neruşinat pe sub fustă...
Mătuşa Anica era vecină cu moarta şi tocmai ea îi cuibărise pe cei doi, o vreme bună, prin odăile de din dos, fără pic de jenă, de parcă o sticlă de rachiu ar fi valorat cât viaţa amărâtei acesteia care stătea acuma întinsă, cu trupul schimonosit, cu urma roşie împrejurul grumazului, ca un animal prin în propria lui cursă.
-Îs tineri ...Lasă-i, să se distreze şi ei, zicea ea cu o inconştienţă de alcoolică...
Nici nu şi-a dat seama că şi a ei a fost vina, şi sughiţa, chipurile, suferindă şi afectată.
Când a venit la priveghi senină şi rumenă la faţă, femeile au făcut un loc mare în jurul ei, de parcă ar fi fost ciumată. Ea servea liniştită şi impasibilă din rachiul de pomană picurând creştineşte câteva boabe din licoarea limpede şi tare ca lacrima, în ţărâna caldă şi însetată:
-Să fie de sufletul ei, săraca, zicea...că tare a mai suferit...Şi lăcrima prefăcută, doar- doar o înduioşa vecinii care ar fi dat-o afară de spate, dar nu se cădea asta în faţa moartei.
O înmormântare tristă, nişte copii murdari care căutau cu ochii împrăştiaţi o mama ce nu mai venea, un bărbat care nu ştia ce se întâmplă şi câţiva bulgări de pământ răsunau în asfinţit ca un strigăt de disperare dar şi ca o eliberare a unui suflet chinuit...
............................................................................................................................................................
În copilărie o vedeam mereu cu fetele mai mari din sat, cu băieţii şi mi se părea cea mai grozavă dintre toţi.
Era veselă şi plină de energie. Ba învăţase prima din sat să meargă pe bicicletă. Din pricina asta toţi o admiram. Avea o atitudine de fată care, pe atunci, părea că ştie ce vrea de la viaţă.
Îmi făcusem din ea un model. Doream să ajung ca ea când voi fi mare. O priveam fascinați cu toţii şi ne-am amuzat foarte tare când am auzit cu cine se mărită.
-Liţa-Ileana-cu fusta lungă!!! Aţi auzit ???ne întrebam cu toţii...Se însoară cu fata lui moș Carculea cea mică...Ha-ha-ha!!
-Care fată?
- Aceea crescută de suflet de moş Carculea. 
-Da, daaa...Doamne, dar ce viaţă o să aibă cu aşa bărbat? se întrebau toţi, parcă prevestind încă de pe atunci o mare nenorocire...
...................................................................................................................................................................
După mulţi ani, clopotul striga, chemându-ne la aducere-aminte:
-O dezgroapă pe săraca, spânzurata...după şapte ani, măcar acuma s-o linişti şi ea. Lumea zicea că o vede mereu, noaptea, cum umblă împrejurul gropii, prin cimitir. Cică îi caută pe necuratul acela care mănâncă la crâşmă pahare, ba unii mai spuneau că uneori spânzurata îl mai şi întâlneşte şi pornesc amândoi pe o cărarea ocolită de toţi oamenii. Aceea întunecoasă şi şerpuită, acoperită cu spini care-ţi trec de umăr. Cum nu o ştiţi? Cărarea aceea care taie în două ogorul lui moşu` Onciu şi care duce la pârâu,
-Iartă-ne, Doamne şi ne mântuieşte, adaugă alta, bătând metanii largi, cu crucile corect punctate, creştineşte, întru numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh : Amin!! Femeia îşi atinge aşa cum a învăţat din străbuni, uşor fruntea, partea de jos a bustului, atingându-şi burucul cu vârful degetelor împreunate, pentru a se uni cu cerul şi pământul ca să alunge duhul cel rău de la dânsa. Apoi, se linişteşte adaugând pe şoptite: Şi stau acolo, chicotindu-se desubtul apei, până se ţese dimineaţa...
..................................................................................................................................................................
-Şi copiii? am întrebat-o într-o zi pe mama....
-De azi, pe mâine. N-o mai învăţat niciunu` carte. Băieţii sunt paznici la vaci, cu taică-su. Fata umblă  cu ziua, pe la unul, pe la altul. Iarna le e mai greu, ca n-au nici de unele. Le mai duce fiecare ce şi cum poate.
........................................................................................................
La orizont, un soare plumburiu părea să se întunece a înmormântare...,
,A mai murit o parte din copilăria mea,, îmi zic. Fata cu pletele în vânt care ne privea vitejeşte, de sus, de pe o bicicletă, fata aceea plină de viaţă, care râdea aşa de sănătos încât înviora tot satul îşi scutura acum mâinile uscate ca nişte aripi, înălţându-se deasupra cerului ca o nălucă.
Pe atunci, moartea pentru ea nu exista...încă.
Dar de atunci, există. Moartea ne arăta la toți securea grea, dezgolindu-și capul, ea pregătește ștreangul şi îl vâră împrejurul grumazului care i se supune şi se potriveşte.
În noaptea aceea am simţit prin aer doar forma unor visuri destrămate care se înălţau până dincolo de stele.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu