marți, 9 mai 2017

Grajdurile



Când plecam la școală, trebuia să trecem puntea din scândură şi să o luăm cu mare grijă peste imaş.
Eram în fiecare seara fugăriţi de câinii unor oameni care locuiau pe la marginea satului. Ca să nu îi stârnim, treceam în cea mai mare linişte, ținându-ne cu o mână inimile.
Câte unul dintre noi se împiedica şi atunci simţeam cum izbucnesc sălbatic prin gardurile din nuiele putrezite ca nişte fiare turbate. Fugeam care încotro şi ne întâlneam la marginea satului cu inima bătând, gata să ne plesnească piepturile.
Apoi, trebuia să fim foarte atenți ca să nu ne udăm când săream peste vâlcelele umplute cu apă după topirea zăpezilor.
Pe la jumătatea drumului, treceam pe lângă grajduri şi un miros iute de bălegar ne intra în oase.
-Când o să fie noaptea şi o să vă fie frică, spunea mama, să intrați pe la grajduri, la frate-miu, Niculae, şi să îi spuneți să vă treacă el până la punte.
Terminam orele pe la 5 sau 6 după amiaza, şi când era iarnă, noaptea se așternea ca o femeie zăludă peste câmpuri şi ape.
De multe ori am intrat prin grajdurile acelea ale colectivului şi încă îmi mai amintesc atât de bine cum se deschideau foarte greu uşile imense din fier care gâfâiau în urma noastră ca nişte oameni bolnavi.
La început nu vedeam decât o ceaţă densă şi un șomoiog de luminiţă venită de undeva, din cealaltă parte a grajdului. Cum ne obișnuiam cu lumina, zăream cele doua rânduri de animale, care mi se păreau nesfârșite şi barele de lemn care le despărţeau, una de cealaltă.
În ieselea roasă şi aproape putrezită se vedeau, împrăștiate, furajele preparate din oase de la abator.
Într-un colţ stătea neclintit un morman de bălegar proaspăt din care încă ieşeau auburi calzi.
Vacile rumegau liniștite. Grajdul era foarte murdar, cu tencuiala căzută, însă căldura provenită din bălegar, din respiraţia animalelor asudate şi din lumina aceea chioară a felinarului ne învăluia aproape plăcut. Peisajul era dezolant dar nu aveam pretenții şi nici dispoziţia necesară ca să mai comentăm despre aspectele astea.
Căutam cu privirile înfricoşate un suflet de om, mai ales că treceam pe lângă nişte tauri care îşi ridicaseră curioşi capetele înspre noi.
Moş Niculaie apărea de nici nu ştii unde şi ieşea în faţa noastră cu privirea lui severă, însă mereu dispus să ne ajute.
Chipul îi era măcinat de boală şi abia îşi mai ţinea pe picioare trupul vestejit.
-Săracu` Niculae, zicea mama, îl mănâncă racu` ista bată-l-ar focu` să îl bată că nu s-a mai săturat nici el de avere. Toată viaţă să dormi prin bălegar nu-i aşa de uşor. Da` s-o termina şi astea o dată şi atunci o să vadă Maria cum o duce-o singură cu cinci copchii.
Moş Niculae ne zicea cu glas răguşit:
-V-o fi fost frig, de-aţi intrat voi pe aicea, pe la mine. Dar puteţi să mai intraţi şi altă dată ca să vă încălziţi, pentru că eu şi aşa stau toată noaptea pe aicea. E mai multă treabă prin primăvară, când fată vacile. Atunci trebuie să am grijă de viţei. Acuma trag şi eu un suman sub mine şi pun pufoaica asta sub cap şi dorm, colea, pe lângă ele.
Tăcea brusc, speriat parcă de prea multele-i vorbe şi pornea înaintea noastră cu felinarul afumat în mâna stânga. În dreapta ţine mereu o ţigară Mărăşeşti din care trăgea cu năduf, supărat şi înverșunat pe rolul acela vitreg pe care viaţa îl dăduse să îl joace.
Fumul iute ca bălegarul din grajduri ne intră și nouă în adâncul plămânilor. De frică nu mai scotea nimeni nici un cuvânt.
Înaintăm, după el, în şir indian, prin burta uriaşă a întunericului.
Tovarăşi încă nedespărţiţi ai unor locuri îndepărtate, priveam cu nelinişte înspre luminiţele din ce în ce mai plăpânde ale satului de dincolo de râu.
,,Nici gaz nu s-a mai adus la Firman de vreo câteva săptămâni, spunea mătuşa Dumitrăchiţa, o să stăm mult şi bine cu opaiţurile aprinse,,.
Puntea din lemn era destul de șubrezită.
Un pas mai la stânga sau mai la dreapta şi te trezeai în vâltoarea barajului care urla înfiorător.
Ştiam exact, fiecare, unde să punem piciorul. Așteptam până trecea câte unul de locul cel mai periculos al punții, apoi pornea al doilea, şi tot aşa, până ajungeam cu toţii pe celălalt mal.
Cel mai curajos dintre noi era mereu în faţă.
Încercam, câteodată, să nu rămân eu ultima pentru că de fiecare dată simțeam mâna rece a nevăzutului cum mă apucă strâns de ceafă şi tremuram din toate încheieturile, însă nu îndrăzneam să le spun asta tovarășilor mei pentru a nu ajunge de batjocoră. Viața copilăriei mele nu avea milă și te simțeai exclus dacă nu știai să înoți, dacă nu treceai ,,gheața,, când razele primăverii se arătau deja, dacă nu săreai de pe călugăr. Dar toate ,,probele,, astea te făceau mai puternic. La marginea câmpului nu trăiau copii fricoși, nici leneși. Aici Timpul îți impunea alte dimensiuni.
În gând spuneam rugăciunile copilărești cu ,,Doamne, Doamne, Ceresc Tată,, sau ,,Înger, Îngerașul meu,, învățate de la tata, după ce îmi mai măsura lungimea bretonului pentru că stâlceam mereu unele cuvinte.
.................................................................................................................................
Moş Niculae înălța felinarul şi îl flutura asupra noastră de doua trei ori ca să ştim că e acolo, mereu acolo, ca un păzitor al drumurilor noastre, apoi se pierdea ca o umbră fugară în liniștea nopții, străduindu-se să nu dispară.

Lipovanul

Liniștea satului meu a fost tulburată într-o zi de vară după ce grădinile și gospodăriile din zonă au fost devastate de o inundație.

Cred că aveam 4-5 ani, dar văd clar prin ochii minții mulțimea aceea neobișnuită de bărbați, femei și chiar copii. Au poposit pe malul iazului nostru și au început să-și încropească locuințe(colibe săpate în maluri). Oameni. Dar arătau altfel. Până în ziua aceea văzusem oameni cu chipul blând, cu zâmbetul întipărit pe buze. Nou-veniții ne îngrozeau prin asprime și înfățișare. Erau duri, cu mâinile bătătorite,cu hainele transpirate și murdare, iar ceea ce era și mai înfricoșător la ei erau bărbile albe, încărunțite, negre care le treceau de brâu. Lipovenii. Așa îi numeau oamenii satului. -Nu vă fie frică de ei. Sunt și ei oameni. Au venit să câștige un ban. Îi scot nevoile din bordeie.

Mintea mea de copil nu se putea odihni. Noaptea lipovenii parcă porneau așa încruntați, cu bărbile lor dese și lungi, cu mâinile îndreptate spre mine, amenințând că-mi fură sufletul. Strigam prin somn speriată. -Ai visat iar urât. Odihnește-te.Treacă cu noaptea, zicea mama, făcându-mi cruce.

Noaptea trecea, dar venea alta și alta. Ziua, noi, copii satului porneam tăcuți spre iaz și priveam înfiorați de departe lucruri pe care nu le înțelegeam. Un furnicar neobosit. Săpau, cărau pământul cu roabele sau cu căruțele, tăcuți ca zilele de post și veșnic adânciți în gânduri, priveau înspre noi de sub frunțile îmbrobonate de sudoare.

Trebuia să mărească matca râului, să construiască diguri, locuri de variante pentru scurgerea puhoaielor.

Câmpia altă dată verde, moale, întinsă, peste care mă credeam stăpână pentru că era moștenită de la bunicul , murea acum sum brazde negre. O înghițea pământul reavăn scormonit de oamenii aceștia ieșiți parcă din adâncuri să ne ogoiască alergările prin stratul moale al ierbii și prin apa cristalină a pârâului.

Pentru că aveam casa la vreo 50 de metri de malul apei și pentru că tata era un om prietenos, nu mică mi-a fost mirarea când lipovenii au început să mișune, nestingheriți, prin curtea noastră.

În amiezile fierbinți își aduceau rogojinile la umbră și dormeau în păduricea de salcâmi din curtea casei noastre. Nu am spus nimănui despre frica ce îmi paraliza de la o vreme trupul. Când le auzeam glasurile, mă făceam mică de tot, inima parcă-mi cobora în gât să mă sugrume. Am zăcut de boala asta săptămâni de-a rândul, până l-am cunoscut pe moș Filip, lipovanul cu cei mai blânzi ochi din câți văzusem până atunci și trupul uscat ca trunchiul unui copac secular. Noi îl porecleam Lipovanu*.

Veneam, sărind și cântând, pe cărarea făcută prin porumb, care mă aducea de la iaz.Cântam și alergam doar ca să nu-mi fie frică. Deodată, întâlnesc unul din oamenii care mă bântuiau nopțile și încep să țip din toate puterile. Moșul mă ia în brațe și-mi zice cu o voce ca de înger:

-Nu te teme.Am și eu nepoți ca tine. Știu că -s un moșneag fioros, dar nu îți fac nimic . Îl privesc și văd ochii curați și zâmbetul oamenilor buni, atunci mă lipesc de pieptul lui osos să îmi regăsesc liniștea copilărească de care aveam atâta nevoie. Ajungem în ogradă și moșul mă lăsa lângă tata întrebând:

-Și asta e tot a ta?

-Da. E cea mai mică.

Au trecut atâția ani, dar vocile lor încă îmi răsună în ureche. -Nică, ai grijă, eu lucrez de o viață la iazuri. Unii îngroapă umbrele copiilor.Acei copii or să se înece în apele astea. Construirea unui iaz așa de mare cere multe jertfe. Tu nu o mai lăsa pe malul apei când se lucrează.Să meargă când nu sunt oamenii la lucru. Și să nu crezi că vorbesc prostii. Tata mă mângâie și-mi spune:

-Să nu te mai duci pe devale, auzi! Să stai acasă o vreme!Hai. du-te și te joacă!

Mie mi se face frig, un frig amestecat cu frică. Cine sunt oamenii aceștia și ce vor de la copiii satului?

După ani și ani, unii dintre copiii chiar s-au înecat în apele turbate și mie îmi venea mereu înaintea ochilor chipul împuținat al moșului care-mi dădea de grijă. Moș Filip devenise un fel de bunic al nostru. Dormea la noi în una din camere. Când se întoarce la lucru de acasă(pentru mine „acasă” al moșului era tărâmul celălalt), ne aducea multe dulciuri. Când pleca la săpat, noi cotrobăiam după dulciuri și le mâncam dând vina unii pe alții spre disperarea tatălui meu care ne ținea discursuri despre demnitate.

Seara ne adunam cu toții pe o rogojină în fața casei și eu stăteam veșnic în brațele lui îmbibate de poveste. Moșul ne spunea multe lucruri despre locurile pe care le-a mai înfăptuit, despre nepoții lui, despre copiii lui care parcă l-au uitat și despre faptul că o să muncească până n-o mai putea doar să câștige un gram de pâine. Cu toate poveștile lui triste, era mereu vesel și prietenos.

Vara era acum pe sfârșite. Matca iazului se mărise. Avea un kilometru în lățime. Digul era construit și pavat cu ciment. Se mai construise în centrul mătcii un cilindru masiv din beton pe care îl numeam „călugărul”.

– Pe aici o să treacă apa în baraj, ne spunea moșul.

Copilăria mea devenea și mai halucinantă . Locurile noi ivite îi dădeau noi dimensiuni.

Într-o zi de sâmbătă lipovenii au plecat zgomotos precum au venit.

-Azi or să dea drumul la ape. Să nu stați în matca iazului . Puteți privi cum vine apa de pe dig, ne-au zis părinții.

Ne-am adunat cu toții încă de dimineață pe dig și priveam apa care se apropia mâncând pământul negru. Dar parcă simt ceva, ca o chemare. Alerg spre coliba moșului și bat cât pot cu mâinile în ușă. Copiii strigă îngroziți. Coliba era tocmai în mijlocul iazului. Moșul iese buimăcit de somn. Nu am timp să-i explic, Îi arăt doar apa care se apropia cu gura căscată ca o leoaică înfuriată. Moș Filip mă ia în brațe și aleargă cu mine spre mal.Apa alerga în urma noastră. Când ajungem pe dig, își izbește buza înfuriată în mal.

Moșul nu plecase. A servit în seara aceea o sticlă de vin pe care i-a dat-o un lucrător binevoitor. Îi curg lacrimi pe obraz și îmi șoptește la ureche, încet, ca pe o mare taină:

-Ne-ai salvat…Cred că tocmai ți-ai regăsit umbra. De azi, apa o să te iubească pentru că aproape i-au devenit stăpână.

Moș Filip își trage ușor chipul în oglindă lăsând doar lacrimile să îmi alunece ca niște stropi de ploaie peste față.